În numărul din mai 1951, revista britanică „Gramophone“ publica o scrisoare a pianistului Artur Schnabel, omagiu adus cu întârziere lui Dinu Lipatti la câteva luni după moartea sa. În ceea ce pare să fie un doar un fragment dintr-o scrisoare adresată lui Walter Legge, cunoscutul producător al companiei EMI și apropiat în această calitate al lui Dinu Lipatti, Schnabel, el însuși foarte bolnav, nota: „Pentru mine, moartea lui Lipatti înseamnă o pierdere adevărată și cu caracter personal. L-am admirat și l-am iubit imens pe acest băiat. Desigur, evenimentul tragic nu este pentru nici unul dintre noi o surpriză și, la urma urmelor, este eliberarea lui dintr-un soi de semi-existență, pendulând la nesfârșit între teamă și primejdie, între speranță și satisfacție temporară și înapoi la disperare și mizerie și suferințe. A fost una din personalitățile cele mai atrăgătoare pe care le-am cunoscut de-a lungul vieții mele“.
Deși menționată în mai multe lucrări în limbi de circulație internațională, relația specială dintre Artur Schnabel și Dinu Lipatti a rămas necunoscută multora din cei care au studiat și au pus în valoare viața și cariera artistică a mai vârstnicului Schnabel, începând de la editorii imensei lui corespondențe cu soția sa, marea artistă Therese Bahr [Ein halbes Jahrhundert Musik. Der Briefwechsel Artur Schnabel und Therese Bahr-Schnabel 1900-1951, îngrijit și editat de Britta Matterne și Ann Schnabel-Moittier, 3 vol., Wolke, 2016]. Necunoscută le-a fost și autorilor unui recent film omagial, Artur Schnabel: No Place of Exile, care, după proiecții exclusive pe canalele de televiziune (Arte, Prime etc.), a fost prezentat pe marele ecran anul acesta în Statele Unite, la Los Angeles, în celebra Villa Aurora, proprietatea și apoi sediul Bibliotecii Memoriale a scriitorului Lion Feuchtwanger. În fine, necunoscută mi-a fost și mie, la un prim articol despre pianist, în 2013, relația exactă a mamei lui cu România.
***
În fapt, relația lui Artur Schnabel cu lumea românească își avea origini mult mai vechi decât prietenia sa târzie pentru Lipatti. Mama pianistului, Ernestine Taube Schnabel (cu numele de fată Labin), se născuse la Iași, așa cum o atestă actul ei de deces, întocmit de un medic din lagărul de concentrare Therensienstadt, în Cehia, la 4 octombrie 1942. Se născuse la 1 septembrie 1858 din părinții Jacob-Itzak Labin (originar dintr-o localitate din zona Lvovului) și Malka Labin și avusese patru frați și surori, despre a căror soartă ulterioară în România nu se știe mai nimic.
Ernestine, după căsătoria ei la vârsta de numai 16 ani, în jurul anului 1875, cu Isidor Schnabel, un producător și comerciant de textile din spațiul polonez al imperiului austro-ungar, avea să părăsească Iașul, stabilindu-se în cele din urmă la Viena. Păstra însă pașaportul românesc și de aici avea să i se tragă în cele din urmă moartea, în ciuda eforturilor susținute de a o salva făcute de întreaga familie. Una din scrisorile aflate în Arhiva Schnabel, semnată de fiul ei Artur, de surorile lui Clara și Frida, și de nepotul, și el pianist, Karl Ulrich Schnabel, adresată Departamentului de Imigrare și Naturalizare de la Washington, la 30 iunie 1941, stă mărturie acestor tentative:
„Domnilor,
Subsemnații copii și nepoți ai Ernestinei Schnabel, în vârstă de 84 de ani, rezidentă în Viena, am aprecia extrem de mult să i se acorde permisiunea de a veni în America. Ea încearcă de câțiva ani să vină în această țară, în baza cotei, dar până acum nu s-a ajuns la numărul ei și s-ar putea să nu fie chemată pentru o lungă perioadă, ceea ce la vârsta ei avansată ar putea însemna niciodată. [Fiecărui solicitant de viză i se acorda un număr în cadrul cotei de imigrație în SUA aferent țării de origine, prin care i se stabilea locul pe o listă de așteptare; V.E.] Facem apel la Dumneavoastră în modul cel mai onest pentru a i se acorda o viză de imigrare în afara cotei. Ea a rămas singură în Viena, în timp ce toți copiii și nepoții ei se află în această țară. Fiul ei, distinsul pianist Artur Schnabel, i-a luat biletul necesar și a dat o declarație sub jurământ și este mai mult decât capabil să o susțină financiar, așa cum sunt toți ceilalți copii, care vor avea grijă de nevoile ei“ [Artur Schnabel Musiker/ Musician 1882-1951. Stiftung Archiv der Akademie der Kunste, Wolke, 2001, p. 189].
Dacă autoritățile americane au răspuns acestei scrisori nu se știe. Ceea ce se știe însă cert este că Ernestine Schnabel, mama pianistului, avea un pașaport românesc, datorită faptului că se născuse într-o localitate care, după destrămarea Imperiului în 1918, se afla în România. Familia încă spera în februarie 1941, în eliberarea unei vize de intrare în Statele Unite. Cota americană pentru evreii români era însă extrem de redusă, iar Departamentul de Stat avea să introducă, în același an 1941, noi restricții imigrației evreiești. Pentru comparație, Polonia, cu o populație în perioada interbelică de 3,5 milioane de evrei, avea o cotă de imigrare stabilită anual la 6.524 de persoane, în timp ce cota românească, la o populație de peste opt sute de mii de evrei, se ridica la abia 377 de persoane.
Ultimele vești despre Ernestine Labin-Schnabel și situația ei disperată în Viena sub naziști îi parveneau lui Artur la sfârșitul lui octombrie 1941. Nu se mai văzuseră din 1937… Mama îi murea în 1942, la scurtă vreme după deportarea ei în lagărul Theresienstadt, iar Artur Schnabel afla detalii abia după război, așa cum îi scria discipolei și iubirii lui americane, Mary Virginia Foreman, în iulie 1946, când se declara incapabil „să diger, să reflectez, să măsor – să aștept. […] Mama a fost nemaipomenit de curajoasă. Aceste cărți poștale [opt, primite din lunile în deportare] sunt documente la care nimic nu mai poate fi adăugat. Și totuși, mulți, inclusiv evrei, fac propagandă pentru o reluare imediată a vechilor contacte. Ei bine, germanii au pierdut războiul, ei pot acum din nou să strângă mâna cu orice. Dă mâna!“
La scurtă vreme după aceea, în cursul primului său turneu european postbelic, Artur Schnabel avea să poposească în Elveția, la Sils Maria în Engadine, și să-l cunoască pe „băiatul“ pe care îl va „admira și iubi imens“, Dinu Lipatti.
[Va urma]