Despre preocupările Ancăi Hațiegan în privința studierii rădăcinilor istorice ale practicilor actoricești feminine am aflat accidental. Mă documentam eu însămi pentru un articol apărut chiar aici, la rubrica mea (intitulat De când joacă actrițele teatru?), despre primele femei actrițe din Europa și, navigând online, am dat peste ceea ce publica în serial în revista „Vatra“ de la Tg Mureș. Așa încât am așteptat cu mare interes editarea în volum a rezultatelor cercetării sale întinse pe durata a trei ani, cum avea să-mi relateze autoarea după lansarea de carte.
Produsă la Editura Polirom în aceasta vară și lansată la Prologul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, al cărui curator sunt, cartea a fost o prefață perfectă pentru un eveniment coagulat în jurul genericului „Libertate“, la 30 de ani de la căderea comunismului. O prefață urmată de o reprezentație a spectacolului Chiritza în concert (Teatrul Național „Lucian Blaga“ din Cluj Napoca), pornind de la texte scrise de Alecsandri pentru travesti, un spectacol-concert realizat de o regizoare, Ada Milea, care și-a impus amprenta stilistică și are mulțime de fani, cu o actriță foarte talentată, Anca Hanu, în rolul titular, consistent implicată și ea în crearea melodiilor inserate în scenariu.
Femeile nu au avut îngăduința să urce pe scenă
Din cartea Ancăi Hațiegan am descoperit un detaliu inedit: prima femeie care a jucat-o pe Chirița a fost Smaranda Merișescu. Millo impusese deja personajul, dar bardul de la Mircești a distribuit-o pe actriță în Cucoana Chirița în balon, vodevilul abia scris, pentru că Millo era foarte solicitat, dar și pentru că Merișescu era foarte talentată.
O știu toți cei ce iubesc arta scenei: femeile nu au avut îngăduința să urce pe scenă secole la rând. Abia prin veacul al XVI-lea, odată cu evoluția societății și cu ajustările de mentalitate, acestea au fost acceptate în trupele de teatru, unele chiar la conducerea lor. La noi, decalajul de dezvoltare a făcut ca primele românce care se dedică teatrului să apară abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, trupele străine care călătoreau și jucau spectacole în Țările Române fiind acelea care au adus moda încoace.
Interesant e că deja în primul spectacol de teatru în limba română, susținut la Iași, în casele hatmanului Ghyka, într-o întreprindere coordonată de Gheorghe Asachi în decembrie 1816, rolul lui Hloe din Mirtil și Hloe de Jean-Pierre Claris de Florian era susținut de Elena Ghyka, nepoata hatmanului; Mirtil era Grigore Ghyka, cel care mai târziu va ajunge ultimul domnitor dinaintea lui Al.I. Cuza. A juca în limba română era o tentativă „pe atunci, sumeață“, cum scria cărturarul producător și regizor, cum i-am zice azi, iar Iașul și-a asigurat, prin îndrăzneala acestuia, un loc în istoria națională a artei scenice.
Sumarul e generos
Cartea Dimineața actrițelor (un titlul metaforic, acroșant, care arată atașamentul emoțional al autoarei pentru subiect și pionierele domeniului) e structurată într-o logică diacronică, fortificată de apelul consistent la surse documentar-istorice privind evoluția artei scenice și biografia protagonistelor. Plus fragmente de text dramatic inserate agreabil printre concluziile autoarei, într-o cartografiere completă a contextului autohton și european, perspective care s-au întrețesut continuu de-a lungul timpului. Exemplele concrete abundă, ilustrând idei și concepte, scoțând la lumină biografii și cariere artistice ale unor artiste despre care lumea nu știa sau știa prea puține. Câteva fotografii reînvie vizual trecutul acestora, dându-le mai multă concretețe.
Sumarul e generos: un capitol îi e consacrat celei considerate a fi primul critic femeie de la noi, Maria Rosetti; un altul, Conservatorului Filarmonic-Dramatic din Iași, ca pepinieră de artiste ale scenei; un altul, precursoarelor, primelor doamne care au jucat în limba română și multe altele, într-o viziune ce panoramează o temă inedită la noi.
Pentru Dimineața actrițelor, Anca Hațiegan a realizat o cercetare autentică, în cel mai profund sens noțiunii. E o carte care informează și sensibilizează, făcând o reverență recuperatoare acestor prime doamne care au avut curajul și tenacitatea să înfrunte mentalități patriarhale și să croiască drum într-o zonă aproape deloc umblată. Stilul Ancăi Hațiegan e un alt atu imbatabil al lucrării. Ori e chiar primul. Autoarea topește în pagini pe care-ți face plăcere să le parcurgi, informații exacte, citate, analizând și sintetizând cu aplomb, oferind un material extrem de agreabil la citit. Care îmbogățește lectorul cu date istorice, reînviind un trecut ce se cerea limpezit, într-o exprimare elegantă, limpede, caldă, care te face să nu lași cartea din mână. Și să tot revii la ea.