De câte ori încep să ascult un disc nou al trupelor metaliste preferate, am senzaţia stranie că fac amor pe linia ferată, conştient de riscul bulversării la ciocnirea cu locomotiva unui tren accelerat.
Presupun că nu-i chiar o situaţie orgasmică, posibil de trăit pentru firile extreme, şi nu am pretenţia să verific. Dar cine poate şti ce-i satisface pe oameni? După cum se observă tot mai concret, pare că omenirea deraiază pe măsură ce se înmulţeşte. Şi, apropo de sex şi contextul aferent: pentru unul care a transcris de pe propria-i piele Tunul filozoafei (2005, Polirom), nu-i de mirare să existe amatori de-a experimenta voluptatea supremă pe-un drum de fier. Ziceţi dumneavoastră că percepţia mea este improbabilă, dacă nu imposibilă? Atunci vă invit să ascultaţi recentul disc al grupului KMFDM – Paradise (2019, Metropolis). Sau pe oricare dintre cele peste 20 precedente.
Cine ştie trupa şi cunoaşte realizările ei va fi încântat că, după atâţia ani de activitate rockeristică (vreo 35-40, dacă nu greşesc), Sascha Konietzko nu şi-a pierdut furia şi indignarea faţă de tot ce se petrece rău, se desfăşoară brutal şi se termină în sânge, nu numai în societatea americană, ci în toată lumea. Acest german stabilit în SUA are energie nesecată să critice anormalitatea unui regim prezidenţial ce tinde să devină sinonimul infernului. Trump este numele lui actual, iar trupa de industrial metal-power nu se sfieşte să-l atace direct din prima piesă, cu subtilitatea bocancului de infanterist ce sparge uşa de lemn delabrată a colibei în care (se) presupune că e ascuns un terorist taliban. Piesa Disturb The Peace are un mesaj clar, sec şi inclement, care se poate aplica şi precedenţilor ocupanţi ai Casei Albe, iscălitorii diverselor „primăveri“ dezlănţuite în ţări neascultătoare. Lucia Cifarelli, americancă de origine italiană, îl secondează cu aplomb şi graţie, conferind tirului violent de versuri fără metafore (numai enunţuri aspre şi seci) atractivitatea necesară unei cathartice asimilări. Partitura susţinută de Cifarelli îmi aminteşte pe alocuri de inenarabila Siouxsie: uşurinţă în abordarea părţilor grave şi exuberanţă în zona octavelor superioare, totul cu aer de puştoaică impertinentă, căreia îi place să se amestece în treburile adulţilor neserioşi.
O paranteză: provenienţa cetăţenilor SUA dă ocazia parafrazării unei butade de-acum un veac, adresată de cancelarul Bismarck viitorului rege Carol I: „Românii nu sunt o naţiune, ci o profesie”. Cred că locuitorii de azi ai Statelor Unite pot fi definiţi cu îndreptăţire astfel: „Să fii american nu este o calitate, ci o profesie“! Nicicum nu se arată mai clar de ce sunt în stare oamenii, cu bune şi rele. Câtă vreme planeta noastră nu va fi un singur stat de tip american, hotărât să facă binele, dar nu cu forţa, Paradisul întrezărit la originile umanităţii va rămâne doar o idee, o iluzie, un deziderat al firilor artistice dornice de frumos.
Ceea ce KMFDM constată şi denunţă, însă, este că: „Nobody knows nothing/ Shit happens on a global scale/ Conglomerate of blood suckers/ Unchecked unhinged beyond the pale“; de unde concluzia-refren: „This planet is a paradise/ A paradise for assholes“. Paradoxul, să-i zicem, vine din faptul că necruţătoarele cuvinte sunt cântate. Iar melodiile au farmecul ariilor de operă, dacă eşti atent la ritm şi, fireşte, dacă ai o minimă apetenţă pentru genul industrial-metal. Niciuna dintre cele zece piese nu şochează prin rupturi armonice, experimente sonore sau inserţii extramuzicale. Solourile de chitară sunt cuceritoare. Sugestia atmosferei terifice, în piesa Oh My Goth, bunăoară, vine cu vraja compoziţiilor Pink Floyd. Se poate reproşa abundenţa frazelor generate sintetic, uscăciunea perceptibilă a percuţiei, excesul tehnic etc. Dar astea intră în compoziţie şi fac aliajul perfect.