Și eu mă gândesc atunci la bordelul din Paris în care burghezii plăteau averi ca să se împreuneze în coșciuge, în timp ce copiii timpului tău mureau în zdrențe și știi, Panaitaki, dacă am mai fi oameni, ar trebui să ne petrecem eternitatea urlând de rușine, acum ca și atunci, și în veacul veacului, amin.
Dar nu mai suntem oameni, am devenit automate, trăim doar fiindcă zilele trec, toate au trecut, timpul când în noi creștea o inimă, timpul prieteniei, timpul marilor speranțe, ne-am rătăcit, Panaitaki, ne-am rătăcit, trăim orbi, nu mai vedem nici trecerea anotimpurilor,
la Paris am ajuns toamna, toamna Parisul e cel mai frumos, chiar și acum, la aproape o sută de ani de când l-ai părăsit, rareori poeții își mai găsesc puterea să se arunce în brațele Senei, poeții aleg viața și e bine că ei aleg viața, chiar dacă nu e tocmai adevărat că o și trăiesc,
Panaitaki, viața, nenorocita asta de viață, și acum, după suta aceasta de ani, tot nu e blândă cu poeții, pământul îi respinge, mai ales când au curajul nebuniei de a spune adevărul și numai adevărul, tot adevărul, întotdeauna, fără rest,
Panaitaki, dumneata ai avut curajul unei revolte integrale, e curajul pe care îl au doar oamenii întregi și nu e o întâmplare că ei sunt vagabonzi, că ei sunt poeți,
chiar dacă nu ai scris decât două poezii în toată viața dumitale, în toată nenorocita dumitale de viață minunată, ai fost de la început până la sfârșit poet și nimic altceva decât un poet, unul dintre acei aleși care știu să vadă frumusețea orbitoare a miracolului de a fi, din când în când, viu,
Panaitaki, Parisul e lumea întreagă și lumea întreagă e mereu alta și mereu aceeași, aceiași oameni gonind prin măruntaiele pământului, căutându-și supraviețuirea, supraviețuiesc, poate, mai mult, fără să fie fericiți, chiar dacă, dragul meu frate, fericirea e acum obligatrie,
ne-o poruncesc politicienii și toți vânzătorii de nimicuri și de iluzii, e interzis să nu trăiești sub auspiciile acestei simfonii a fericirii de a consuma, toate câte sunt pe lume sunt doar slavă tranzitului intestinal și obiectelor,
veseli, cu surâsuri tâmpe brăzdându-ne chipul, s-ar cuveni să ne îndreptăm spre Apocalips, veseli să mărșăluim într-o nesfârșită odă adusă binecuvântării că ne-am născut consumatori,
am mers pe Rue du Colisée, la numărul 24, am vrut să văd subsolul în care ai trăit, dar pivnița aceea este acum o boxă unde nu se acordă întâlniri cu istoria, o placă din marmură anunță că ai trăit în acel imobil de la 1922 la 1930, ceea ce nu este întru totul adevărat, fără să fie nici întru totul fals,
dumneata, Panaitaki, n-ai avut niciodată o singură adresă, ai ajuns la Paris sărac și zugrav și plin de vise și bolnav de ftizie, după ce îți tăiaseși gâtul în grădina aceea publică din Nisa, la acel început de ianuarie al anului 1921, supraviețuind miraculos, fiind salvat, de la distanță, de mâna întinsă literaturii și revoltelor tale de către Romain Rolland, dar până la Rolland ți-a dat pâine și adăpost Ghiță, un cizmar, un vechi camarad socialist, convertit la fel ca tine la comunism, și din fericire n-ai trăit pe pământ să vezi ce înseamnă pentru români cuvintele astea împreună: cuvântul cizmar și cuvântul comunism,
Panaitaki, am stat pe Rue du Colisée ținându-mi capul plecat, ca un evreu la Zidul Plângerii, nu pentru ce ai pătimit la Paris, fiindcă la Paris ai cunoscut și gloria și luminile și te-au iubit cititorii și criticii și damele și prietenii tăi te-au prețuit în nopțile pierdute, deci câștigate, în nopți de pian și violă, când vă împărtășeați cu vin și votcă și din depărtare se auzea bluesul boemei,
și tu ai fost acolo, la Paris, în anii nebuni ai jazzului și Ernest Hemingway știa numele tău și Ernest Hemingway știuse să vadă în tine un mare scriitor,
de pe Rue du Colisée am dat în Champs-Élysées și am înaintat spre Arcul de Triumf, ard Câmpiile Elizee la flacăra nedreptăților timpului acesta și știu că ai fi cu inima lângă toți revoltații lumii și că luciditatea ar continua să te oprească să mai aderi la altceva în afară de suferința semenilor…