În vara lui 1989 vândusem aproape toate benzile de magnetofon ca să fac rost de bani pentru videocasetofon, dar păstrasem Maiakul și-l foloseam cu drag, pe lângă pick-up.
Atunci mi-au parvenit (nu pe ruta obișnuită, de la Timișoara, ci prin București) două role transparente ORWO, în cutii cartonate, fiecare conținând regulamentara Magnetband TYP-123-LH de 540 metri, „trasă“ la viteza 19, stereo. Cum aș putea să uit ce conțineau? Trei albume Helloween: Walls of Jericho, Keeper of the Seven Keys, part I & part II, plus simpaticul, atractivul, proaspătul și astăzi disc înregistrat în concert la Edinburgh, Scoția, și vândut (de lacoma firmă EMI) ca Live in the U.K. în Europa, Keepers Alive în Japonia, I Want Out: Live în SUA. De unde impresia multora că, după 2-3 LP-uri abia, dăduse boala în germani să invadeze lumea cu producția lor vie, așa cum se întâmpla în alte domenii economice.
Printr-o întâmplare norocoasă, tot atunci am răsfoit, la un prieten cu neamuri în străinătate, câteva reviste pentru tineret, cu poze ale starurilor în vogă și ale discurilor îndelung visate, însă rar „capturate“. Era și coperta versiunii europene a concertului. Ilustrația copilăroasă (o puteți găsi pe internet) mi-a umplut ochii de-o bucurie nebănuită și chiar nemeritată, în contextul acelui an. Am considerat instantaneu drept glumă reușită desenul ce înfățișează spectatorii purtând capete de dovleac. Azi, mai că l-aș lua un afront, dacă satira – fiindcă asta e! – ilustratorului Frederick n-ar fi drăgălașă la prima vedere, fapt ce te face să-i percepi tardiv substratul.
La fel este și muzica Helloween, cel puțin pe primele albume, unde personalitatea chitaristului Kai Hansen se impune fără ostentație. Indiscutabil, trupa germană a plăcut prin atitudinea față de heavy-metal: umor, melodicitate, forță, viteză. Băieți maturi acum trei decenii, germanii au pritocit un profesionalism degajat, preferând să cânte cu veselie neascunsă, parcă în joacă, departe de „supărarea“ atâtor alții, care se urcă pe scenă ca și cum ar merge la biserică sau război, nu (la urma urmei) la distracție. Glumele făcute de solistul vocal, Michael Kiske, cu spectatorii scoțieni aveau menirea să cucerească niște tipi sătui de rockăială, cum sunt britanicii. Umorul instrumentiștilor, demonstrat cu prisosință în concertul pomenit, arată abilitățile lor tehnice, demne de aplaudat. Puțini chitariști au tupeul să parodieze pasaje foarte cunoscute din repertoriul rock; iar ca niște nemți să execute așa ceva tocmai la englezi acasă este o impertinență, dacă nu chiar o formă de curaj. Helloween-ii au îndrăznit, blindați de abordarea glumeață și asigurați de virtuozitatea fără cusur.
Din 1990 am putut să fiu la curent cu noutățile, inclusiv astea „dovlecești“. M-a dezamăgit despărțirea lui Hansen de trupă. Discurile fără el m-au lăsat indiferent. E drept, și interesul față de metalul incendiar mi se domolise, probabil de saturație. Nu cred că am tresărit la nici unul dintre meritoriile albume ce-au consolidat statutul firmei Helloween de „monsters of rock“. Le-am ascultat cu atâta atenție, cât să nu-mi fac reproșuri că ratez momentele festive. Și sunt câteva. Însă, de la un anume punct încolo, mai toate trupele tind să repete niște scheme, niște faze, niște riffuri de succes. Situația e prea bine cunoscută celor din branșă, cât și ascultătorilor obiectivi.
Au trecut anii și n-am resimțit lipsa „petrecerii“ (de) Helloween. Deunăzi, fără vreo legătură cu niște dureri lombare ce mă țineau la pat, am pus în player noul lor concert: United Alive (2019, Nuclear Blast), editat pe BD (circa două ore și jumătate din turneul mondial de anul trecut, preponderent de la Wacken, unde revine și Kai Hansen). După nici zece minute de vizionare, țopăiam. Am adormit peste o sută și-un pic. Epuizat de șoncăială!