Despre ce-i vorba, ma intrebati. Schelling zicea ca „unheimlich e ceea ce ar fi trebuit sa ramina ascuns, dar a iesit totusi la lumina”. Iar Jentsch zice ca ai sentimentul asta al straniului atunci cind „nu stii sigur daca o fiinta care pare sa fie in viata traieste intr-adevar sau, invers, atunci cind un obiect lipsit de viata pare sa fie animat”.
Freud vine si el si spune ca e o forma atenuata de anxietate, provocata de ceva ce ti-a fost familiar, dar a devenit straniu. Apare si in literatura, si in film (pentru ca eseul e aparut de-abia in 1919, Freud nu vorbeste decit despre literatura), sub forma unor motive si teme: dublul, puterea absoluta a gindului (sa gindesti, adica, ceva si ceva-ul sa se indeplineasca), plus alte experiente legate de nebunie, superstitie si moarte. Psihanalistul apasa pedala si mai spune ceva despre frica de a orbi, care ar fi legata de castrare (din cauza unor prostioare ca astea nu-l iubim noi pe Sigmund). Tot el spune, si de data asta ii dau dreptate, ca nu toata lumea are predispozitie spre sentimentul de stranietate.
Asa ca in rubrica de azi, va indemn la un exercitiu de examinare a propriei persoane, ca oricum va ginditi mult prea mult la ce se intimpla in lume si prea putin la restul. N-am pregatit un test, dar am citeva intrebari: va cutremura figurile de ceara, filmele de groaza, porumbeii striviti pe sosea, vi se pare ca linguritele vorbesc, pisicile viseaza, manechinele din vitrine se holbeaza, arabescurile de pe linoleum danseaza si salata cu ton are viermisori (s-a spart rima!)? Intotdeauna, uneori, niciodata?