De câte ori citesc vreo prezentare de album sau trupă, cuvintele electro/industrial mă fascinează instantaneu.
Abandonez lectura, nu mă mai interesează nimic până când nu aud primele sunete produse de instrumentele (sintetice sau clasice) mânuite de ființele refugiate sub titulatura grupării și, deseori, sub măști & machiaje suprarealiste. Probabil am căpătat, în felul meu de a fi, un soi de microb, lent strecurat în sânge pe vremea când lucram în Sistemul Energetic Național. Ori poate anii aceia mi-au modificat ADN-ul și voi fi vreun soi de semi-cyborg, de vreme ce reacționez pozitiv la piesele nervos lansate în arealul dintre boxele PC-ului meu (desktop cu Linux!) de atâtea și atâtea nume care trec aproape neobservate prin spațiul public? Laether Strip, Noisuf-X, Combichrist, Ashbury Heights, Skinny Puppy, Suicide Commando, Front 242, Tamtrum, Spetsnaz, Menschdefekt, Terrorfakt, Velvet Acid Christ, Zombie Girl, Agonoize, Dunkelwerk, Asphyxia – este imposibil să le enumăr pe toate. Despre câteva am pomenit în rubrica de față. De multe nu m-am apropiat, fie că „realizările“ lor erau prea stridente pentru mine, fie că mă întâlneam cu ele într-un moment nepotrivit, când mărșăluiam pe alte meleaguri sonore. Și, recunosc, de unele n-am auzit, din cauză că sunt prea numeroase, timpul de ascultare prea puțin și asemănările prea indigeste. Însă când am dat peste unul bun din cluster, l-am recunoscut fără probleme: percuta la fel cum aș fi făcut-o eu.
Majoritatea celor care ascultă genul acesta de piese, generic etichetate și aggrotech sau EBM (diferențele sunt sesizate de enoriași), gândește că electro-muzicienii trebuie să fie preponderent nordici: germani, suedezi, olandezi, englezi etc. Sau americani. Or, realitatea este mai amplă și diversificată: duduie din Rusia până în Chile, din Noua Zeelandă până în Mexic, popas obligatoriu fiind clubul Gagarin din Tel Aviv, iar încununarea la festivalul berlinez M’era Luna. Toate țările europene găzduiesc „nebunii“ coagulate de dansul electro-industrial. Spectatorii se scufundă în transă, ajutați sau nu de pastile și prafuri pe care nu le mai numesc.
Nici plaiurile noastre nu fac excepție de la frontul venit dinspre niciunde și deschis către nu se știe ce. Pe aici au trecut și cei doi mexicani care activează de prin 1993 sub titulatura Hocico. Și nu doar o dată, de curiozitate. Publicul român nu-i deloc mai prejos decât confrații din fostul lagăr socialist, „fondul comun de suferință“ ne împinge pe mulți la trepidație. În cluburi, în mijloace de transport individual sau în camere standard echipate de la Ikea, audițiile sunt propice revărsării de furie, ostilitate, nihilism, agresivitate, energie. Starea de spirit este una intens confruntațională, dramatică, visceral amenințătoare. Anxietatea trăită permanent sub asediul civilizației contemporane, deloc binevoitoare cu ființa omului, devine ceva ambiguu și volatil. De la durere la plăcere, drumul abia măsoară lungimea tronsoanelor de „autostrăzi“ valahe, inaugurate cu fast electoral de diverse guverne. Iar „lirica“ expectorată de soliștii chinuiți în actul artistic la tensiune electrocutantă… Contează pentru cineva?
„We are lost, we’re longing for a fix/ The real us is in the cloud/ We don’t live in the present/ ’Cause the present dies/…/ This is the final extinction, our destiny/ Creators of our own destruction/ Slaves to dark technology“. Am citat din piesa care dă titlul noului album Hocico – Artificial Extinction (2019, Out of Line Records). Dacă nu greșesc numărătoarea, este al doisprezecelea de studio. Standardul tehnic este ireproșabil, studiourile din Mexic nu sunt mai prejos decât altele. Mă nedumerește întrucâtva neîncrederea în tehnologie proclamată de vocalistul Erk Aicrag. Tovarășul lui, ocupat cu sintetizatoarele, Racso Agroyam, i-ar putea răspunde ceva, ca să-l dezmintă? Nu cred. Asta e logica industrială, și electrică pe deasupra. Politica nu are nici un rol aici.