Ca să vină la noi în oraș, Leon a trecut să coboare din munți. Și pentru ca Leon să coboare munții a fost nevoie ca o femeie de patruzeci și șase de ani să se îndrăgostească de el.
Leon avea o disperată nevoie să fie iubit ca un fiu, iar femeia aceea ajunsese la o vârstă anume, vârsta la care nu mai putea trăi fără un copil care să îi spună mamă.
Și noi râdeam de Leon, pentru că el avea un cap mare, cu păr rar și roșcat, ca de clovn, râdeam de el și ne era frică de el, pentru că uneori Leon închidea ochii și începea să urle și noi nu știam ce vede el atunci, cu ochii închiși. Apoi, când i se termina furia, începea să plângă și noi râdeam iar de lacrimile lui.
Leon vedea noaptea în care anul 1987 devenea anul 1988. Leon îl vedea pe Marian, iar Marian avea deja douăzeci de ani și era mâna dreapta a directorului orfeliantului din munți, el asigura ordinea și disciplina, iar când Marian se închidea într-un dormitor cu copii de șapte ani sau de opt ani, supraveghetoarele închideau la rândul lor ochii, fiindcă Marian stăpânea alchimia prin care dorințele lor puteau deveni căciuli rusești sau haine de nurcă, fiindcă Marian întotdeauna cunoștea pe cineva care cunoștea pe cineva care adusese ceva de undeva, el se mișca liber prin tot orașul și se întorcea întotdeauna să doarmă la cămin, fiindcă el îi iubea pe copii și copiii aveau încredere în Marian, fiindcă el era mare, el era puternic, când se sfârșea decembrie el aducea bradul pe care îl puneau în sala de mese și tot el apărea îmbrăcat în Moș Gerilă și le împărțea caramele dintr-un sac roșu, fără sfârșit.
Marian trecea de la râs la lacrimă cu o viteză de Chaplin și Leon știa ce se întâmplă atunci când Marian închidea o ușă, dar nimeni nu vorbea despre asta.
Marian știa să cânte la mandolină și îi învăța pe copii tainele muzicuței. Și când avea ochii închiși Leon îl mai vedea pe Flencănae căzând de la ultimul etaj, în timp ce exersa la muzicuță, îl vedea pe Flencănae cu craniul zdrobit și muzicuța la doi metri lângă el și Flencănae cu mâna întinsă ca și cum ar fi vrut să o mai atingă pentru ultima dată și mai auzea clopoțelul care îi chema la masă și mai vedea toate zilele, fiecare zi la fel ca ziua dinainte, la fel ca ziua de după ea, pe Flencănae nu l-a plâns nimeni, doar Leon l-a plâns, dar și el fără lacrimi, noaptea, după stingere, și nimeni nu a mai adus vorba de el, ca și cum Flencănae n-ar fi existat și s-a făcut primăvară și s-a terminat primăvara și a venit vremea să fie copiii luați fiecare de câte o mamă, fiindcă exista acest obicei, ca la fiecare 1 iunie o mamă de ocazie să ia un copil de ocazie, mamele erau trase la sorți în fabricile din munți și copiii erau cuplați de mâna hazardului cu mamele de ocazie din fabricile din munți, numele mamelor într-o căciulă, numele copiilor în alta, și peste toți hazardul, și Leon îl mai vede pe Radu pe care nici o mamă de ocazie nu l-a acceptat vreodată, fiindcă el era bolnav de epilepsie și tot orașul din munți știa asta și îl mai vede pe Radu fugind cu trenul înspre Marele Oraș și îl mai vede cu gâtul retezat lângă calea ferată și o mai vede și pe mama sa de ocazie din anul 1988, o muncitoare acră care mirosea a ostropel și Leon îl mai vede pe Daniel înghițit de valuri în vacanța de vară la Năvodari și nimeni nu a mai spus numele lui Radu și nimeni nu a mai spus numele lui Daniel, numele lor au fost șterse din catalog și viața a mers mai departe ca și cum ei n-ar fi existat niciodată.
Așa urla Leon.