Sunt, cred, unul dintre puținii români care nu au carnet de șofer și care, dacă ar avea de ales, nici nu s-ar gândi vreodată să aibă așa ceva. Cel puțin nu în România.
Cred că am mai spus-o și nu mă dezic: grozav ce mă mai tem de Șoferul Român. Nu de șoferii precauți, echilibrați și corecți, care sunt și ei pe-aici, prin România, ca un fel de ornitorinci ai șoselelor, făpturi care parcă e greu de crezut că există, ci de Șoferul Român autentic, categoria generică ce sare în ochi și impune regulile de comportament în trafic. Oamenii ăia care accelerează pe galben la o sută de metri de semafor, ca să treacă în trombă pe lângă pantoful primului pieton, cei care parchează pe trotuare fiindcă există o lege care nu există, dar lor le convine ideea că există, cei care își taie calea unii altora și circulă cu 90-100 de kilometri pe oră prin mijlocul orașului, frânând în ultima clipă în intersecții în fața altui Șofer Român, cei care claxonează bicicliștii de pe șosele ca să-i avertizeze și îi înghesuie spre bordură, cei care au bâta de baseball pe podea, pregătiți s-o folosească oricând… Îi știți: sunt cei care au întotdeauna dreptate, chiar și când greșesc, fiindcă – de exemplu – pietonul pe care tocmai l-au călcat trebuia să se uite și el mai atent înainte să treacă pe zebră, doar nu poți frâna ditamai bolidul proaspăt spălat când vii cu o sută pe oră. Dintre șoferii aceștia mai mor când și când unii printre fiare de mașină contorsionate, dar specia prosperă ca gândacii în bălegar.
Mi-aduc aminte de un caz petrecut în Timișoara, unde un copil care a scăpat de sub supraveghere și a dat să treacă pe roșu a fost făcut una cu asfaltul de o mașină care venea cu viteză mare, foarte-foarte mare. Evident, toată lumea a învinovățit-o pe femeia care îl supraveghea. Numai că femeia respectivă aștepta la trecerea de pietoni cu trei copii. Trei. Părinții știu că e greu să supraveghezi fie și un singur copil energic, sprințar și neștiutor, cum sunt toți copiii, darmite trei.
E și motivul pentru care viteza mașinilor e limitată în zonele populate: la 50-55 de kilometri pe oră poți răni (chiar grav) un trecător, dar e mai puțin probabil să îl omori. Dacă intri pe zebră cu 90 pe oră, plimbărețul nu mai are nici o șansă.
Doar că Șoferul Român, cel despre care vorbesc aici, are o viziune proprie asupra șoselelor: ele nu sunt un spațiu al comunității (fie ea oraș, sat, țară) alocat circulației mașinilor conform unor reguli stricte, ci propriul lui teritoriu – îmi vine să zic teren de vânătoare –, unde accesul celor din alte specii, cum ar fi bipezii și cicliștii, e abia tolerat. Șoseaua e țara lor, a Șoferilor Români, iar străinii de mașini care calcă pe ea trebuie să o facă repede, grăbiți și umili în fața seniorilor. Căci ei, șoferii, nu îngăduie prea mult încălcările teritoriului.
Preiau aici un text postat mai demult pe internet de Oana Moraru, fondatoarea unei școli primare private din București:
„De trei săptămâni merg în drumeții cu grupuri de 60-70 de copii. La traversarea străzii (de obicei la intersecția unui DJ cu o stradă secundară) monitorii de tabără se postează la distanță, de o parte și de alta a drumului, și semnalează mașinilor să oprească. În loc cu vizibilitate bună pentru toți. Grupul e pregătit să treacă organizat, compact. E șir lung de copii, însoțiți de 10 alți monitori care îi flanchează. Durează un minut să treacă toți sau chiar mai puțin.
De fiecare dată, fără excepție, șoferii noștri minunați – femei sau bărbați – forțează trecerea, cu botul mașinii, prin șirul de copii, în ciuda gurii mele mari și a acceselor de nervi amestecate cu explicații.
Și așa se vede o națiune dacă are în instinct comportament preventiv și protector pentru copiii ei. Jalnici suntem! Am în grup un monitor din Finlanda. E șocat și îngrozit. Eu am inventat înjurături noi și lungi. Le țin încă în mine, că-s copiii aici“.
Uite, și din cauza asta cred că n-o să am niciodată carnet de șofer. Mi-ar fi frică să nu mă transform într-un animal din ăsta ciudat, într-un Șofer Român, pe care contactul cu volanul și ambreiajul îl transformă mai ceva ca luna plină pe oamenii-lup. Trec și eu strada așa, ca mielul la tăiere.