Curtis Salgado este un nume ușor de reținut și greu de uitat, după ce l-ai auzit cântând.
În ce context l-am ascultat prima oară? Pe care disc? Era numai vocalist ori sufla și în muzicuță? Nu cumva mângâia pianul ori scărpina chitara? Figura în trupa altuia, cu firmă mai celebră? Se întâmplă că artistul de îndelungată și răsucită carieră, cu multe încercări de a scăpa din chinga unui gen ce pare a nu-l satisface pe deplin, alunecă din tipar. Curtis Salgado nu cântă blues, ci soul-blues.
Oare bluesul are limite, e fixat formal și lingvistic? Willie Dixon demonstra cândva că nu. În diversele și enorm de multele înregistrări ce-mi trec pe lângă ureche, detectez arome din zone teoretic considerate incompatibile. Chiar la Curtis Salgado, pe un album mai vechi, The Beautiful Lowdown (2016) este o piesă reggae de mare frumusețe. Un reggae-blues, mai bine zis, fiindcă amestecul celor două genuri face dificilă categorisirea precisă (mania criticilor). Alt exemplu recent vine de la Joanna Connor, o chitaristă din falanga celor care nu sunt nici blonde, nici sexy, ca să cucerească ușor publicul amețit, dar câteodată își vopsesc părul în roșu, să amintească de originile irlandeze. Pe noul ei disc, Rise, are o piesă forțoasă, Mutha, un blues-rock-rap-hard-and-heavy de tot hazul. Sunt și alte nume care și-au dat silința ca bluesul să nu rămână blocat într-o schemă pe gustul unei minorități de oameni educați.
E un mic paradox aici: genul muzical considerat la începuturi reprezentativ pentru cei lipsiți de școală, de șansă ori de-a dreptul delincvenți, constituie azi delicatesa celor foarte școliți, elita bogaților și a intelighenției de pretutindeni. Vorbesc de bluesul „ca din Delta Mississippi“, cântat cu bottleneck pe o chitară acustică, eventual amplificată, uneori și-o muzicuță, plus un instrument de percuție ce poate fi dușumeaua, lovită cu talpa încălțărilor. Pe aici, prin zona asta plină de poezie și mister, în ciuda faptului că totul se petrece la lumina crudă a zilei ori pe scena fără zorzoane dintr-o cârciumă deocheată, se situează ultimul CD al lui Curtis Salgado, înregistrat împreună cu vechiul său prieten, slide guitarist de aspră finețe, Alan Hager – Rough Cut (2018, Alligator).
Inima tresare la clasica I Can’t Be Satisfied. Versiunea nu sună mai bine decât cea originală, a lui Muddy Waters, ci mai proaspăt. Tot discul reface sonoritatea bluesului de-acum 80-90 de ani, din mi(s)ticul Sud, de pe plantații cu atmosferă deschisă și, totodată, apăsătoare. Mai mult decât pe oricare dintre cele vreo nouă realizări oficiale, vocea lui Curtis Salgado seamănă cu a negrilor nedreptățiți din secolul trecut, cărora norocul le-a surâs numai într-o vară, cât să-și imprime suferința pe plăci arhivate la Biblioteca Congresului. Ezitarea timbrală, nativă ori jucată, traduce o emoție rar întâlnită în zilele noastre pe înregistrările bluesmanilor de năucitor succes. Nu-i vorbă, poți să-l bănuiești pe Curtis de vreo șmecherie, are experiență suficientă, cântă de pe la 17 ani (acum merge spre 66) prin toată lumea.
Dar când știi că a traversat două perioade negre, de luptă cu cancerul de ficat și de plămâni, o ezitare „deontologică“ (vorba celui mai pătimaș iubitor de blues pe care îl cunosc, dar nu-l numesc) parcă ai și tu, ascultător uitat dintr-o țară de care Salgado nici nu auzise până recent: omul ăsta nu are motive să se prefacă!
A concertat în România, la Brașov, pe 14 noiembrie curent.
N-am ajuns, împiedicat de beteșuguri. Regret. Prietenii, cărora le mulțumesc, mi-au înlesnit însă vizionarea online, sacadată și întreruptă, e drept. Suficient cât să simt efectul binefăcător ce mi-a atenuat durerile lombare. Nimica toată, pe lângă tumorile lui Curtis Salgado, vindecate (și) prin blues.