Și a venit și toamna și pe Simion era vorba că îl vor lua de tot tovarășa și tovarășul Granate, care erau cumsecade și aveau casa chiar lângă orfelinat și l-au văzut pe Simion mereu singuratic, mereu tăcut în timpul orelor de educație fizică și sport...
Tovarășii Granate atinseseră vârsta pensionării și nu aveau copii și Simion nu vorbea cu nimeni, ca și cum n-ar fi avut voce, el nu era mut, tăcerea era alegerea lui.
Și în toamna aceea, care era blândă, în toamna aceea călcând peste frunzele roșii ca sângele, Simion s-a strecurat în curtea tovarășilor Granate, a vrut să îi aștepte acolo, să le facă o surpriză și a intrat într-o ladă veche, abandonată și capacul s-a prăbușit peste Simion și l-a închis ca într-un mormânt și s-a făcut pentru totdeauna noapte și abia atunci Simion a vorbit, Simion a urlat, Simion a strigat cuvântul ajutor, dar nimeni nu a auzit cuvântul ajutor, și Simion a țipat cuvântul mama, și nimeni n-a auzit nici cuvântul mama, și se lăsase deja noaptea când tovarășul Granate l-a găsit fără suflare și cu chipul albastru ca și cum un pictor nebun l-ar fi pictat anume așa.
Și Leon vedea că nici numele lui Simion n-a mai fost rostit, ca și cum nici el n-ar fi existat și auzea iar clopoțelul și toate zilele erau la fel, cu toți băieții obsedați fiecare de fricile lor și s-a făcut iar vremea în care Marian s-a costumat în Moș Gerilă și i-a umplut pumnul de caramele și așa a început anul 1989 și anul 1989 a fost frumos, fiindcă l-au împușcat pe Marele Conducător și i-au dat jos tablourile și la el a ajuns femeia de patruzeci și șase de ani care l-a coborât din munți printre noi și noi râdeam de Leon și de lacrimile lui.
Anul 1988 e în urmă.
S-a schimbat deceniul, apoi s-a schimbat secolul și mileniul s-a schimbat și au trecut anii și Leon n-a putut să uite nimic și noi n-am mai râs de lacrimile lui, am crescut băiețandri și am plecat prin lume. Am auzit că a ajuns farmacist. Mă gândesc la el ca la un farmacist liniștit care își plimbă dimineața și seara cățeaua neagră, o cockeriță care poate să răspundă la numele Liza sau la numele Rita sau la numele Suzi sau la numele Tina, asta nu aș putea spune.
Eu am ajuns ziarist de presă scrisă și am umblat prin toate cartierele mărginașe din Marele Oraș, scoțând povești din oameni, ca și cum i-aș fi scos pe oameni dintr-un incendiu și toată viața am dus cu mine vina râsului nostru la lacrimile lui Leon, de când nu știam ce este viața adevărată și cum poate ea să doară, să mutileze și să omoare.
Ca să uit tot ce văd, uneori închid ochii și atunci îl văd pe Leon văzându-și copilăria la orfelinatul din munți și ca să merg mai departe mă culc cu toate femeile despre care scriu, ca și cum aș putea să amân sfârșitul pe care mereu l-am știut.
M-am culcat cu o asistentă de la spitalul de nebuni și cu văduva unui miner din Vale și cu văduva unui marinar și cu o profesoară de limba latină și cu un număr considerabil de actrițe de varieteu, mă culc cu ele și mă agăț de viață și îmi repet numele Flencănae, numele Radu și numele Daniel și numele Simon și uneori le trezesc și le îngrozesc fiindcă înspre zori strig cuvântul ajutor și cuvântul mama.
Și prea puține se înduioșează auzind cuvinte ca acestea și cele mai multe nici măcar nu erau născute în anul 1988.
Uneori mi se pare că îl zăresc printre oameni pe Marian. E un bătrân obez îmbrăcat în negru, umblă cu cămașa descheiată, are un nas borcănat și tot părul alb.
Aș vrea ca Leon să fie lângă mine și să îmi spună ce e de făcut mai departe, dar mă trezesc în fiecare dimineață în patul altei femei, fiindcă ziarul trebuie să apară în fiecare zi, în fiecare zi!, și eu trebuie să trăiesc în fiecare zi – în fiecare zi înainte de sfârșit, să trăiesc și să dansez, deasupra lui Dumnezeu și a oamenilor.