Prima companie de teatru independent din România a apărut în 1997 în București, pe Calea Victoriei, la Green Hours: Teatrul Luni.
Era inițiativa lui Voicu Rădescu, care a avut curajul de a încerca o asemenea aventură și tenacitatea de a rezista. A oferit multor creatori aflați la început de traseu o platformă de exprimare, unii devenind ulterior nume cunoscute, a stimulat noile discursuri estetice, a atras un public fidel, care alimenta prin prezență și aplauze dorința de inovație a tinerilor.
Un peisaj în continuă dinamică, teatrul independent din România e o zonă de apostolat antreprenorial și estetic, de anduranță într-un sistem nu foarte deschis spre finanțarea freelancer-ilor. Legate ombilical de nivelul de dezvoltare a mediului economic din comunitățile în care activează, companiile independente sunt mai numeroase și mai vizibile în București (Apropo, Replika, unteatru etc.), Cluj-Napoca (Reactor de creație și experiment), Timișoara (AUĂLEU).
La Iași, după mai multe proiecte derulate sporadic în cafenele și baruri, o echipă de patru artiști care se rodase la Teatru 74 din Tg. Mureș s-a stabilit pe strada Cuza Vodă la nr. 10, și a pus o firmă pe micul fronton de la intrare: Teatru FiX. Era subsolul unei bănci care se mutase (exista și un seif spectaculos) pe care l-au amenajat ca sală de spectacol (100 mp) și cafenea (40 mp). Ulterior au deschis și o terasă în curtea interioară din spate, ca sursă suplimentară de încasări. Cinci ani a funcționat Asociația Centrul Multimedia Teatru Fix pe Cuza Vodă, o organizație nonguvernamentală, producând 13 spectacole și oferind găzduire pentru expoziții, concerte, lansări de carte, proiecții de film etc.
Reconversie a halelor industriale în spații culturale
Fixul s-a impus relativ rapid, construindu-și o identitate distinctă, atrăgând atenția și un public divers, care venea și revenea. Amplasamentul central, spațiul cochet, entuziasmul fondatorilor – Stanca Jabenițan, Mihai Pintilei, Cătălin și Nora Mîndru, două familii de oameni de teatru care erau la serviciu mai mult timp decât acasă – și deschiderea lor au devenit vectorii pentru „dezvoltarea unui spațiu de creație independent, din care să rezulte forme și conținuturi culturale ancorate în prezent“, cum ziceau la începuturi. Implicarea teatrului în comunitate, susținerea tinerilor, a celor ce nu aveau un loc unde să se manifeste artistic nu au fost, însă, intenții suficiente pentru acoperirea chiriei, plata utilităților și remunerarea fondatorilor. Banii veneau din vânzarea biletelor, aplicații pe proiect la Administrația Fondului Cultural Național, vestitul AFCN (ale cărui fonduri au scăzut dramatic în 2019!), autoritățile locale (pe legea 350), donații ori sponsorizări.
În mediul independent, apariția și dispariția unor companii a fost un fenomen frecvent. Doar în acest an, Fabrica de Pensule din Cluj, un model de succes, s-a stins după un deceniu, iar Macaz București a rămas fără sediu. Din păcate, cazurile sunt mai numeroase, în absența unor politici culturale și măsuri concrete de încurajare și sprijinire reală a acestor moduri de producție teatrală.
În 2017, fără resurse, dar cu elan și cu simpatie din partea comunității FiX, artiștii (între timp echipa inițială s-a modificat, formula devenind Stanca Jabenițan, Mihai Pintilei, Maria Comîrlău) au optat pentru un alt spațiu. Unul mărginaș, din zona industrială, la Baza 3, pe strada Bucium, nr. 34, o fostă hală a unei fabrici de mobilă, de 16.000 mp. A cărei reamenajare atingea un buget de 100.000 de euro. Enorm, ca cifre. Adecvat pentru un complex botezat Hala FiX care urma să aibă două săli de teatru (150 mp, respectiv 250 mp), săli pentru workshopuri, ateliere pentru realizarea decorurilor, cafenea, spațiu expozițional, spații de cazare, sală de concerte (600 mp), o structură de alimentație publică (150 mp), o terasă (160 mp).
Un proiect de care orașul ar fi avut nevoie
Ambiția era transformarea perimetrului „într-un nucleu cultural regenerativ“, în „cel mai mare centru de artă contemporană din țară“. O campanie de crowdfunding, un oarecare sprijin din partea Consiliului Local, câteva sponsorizări, donații nu s-au apropiat nicidecum de necesarul estimat inițial. Exemplele în materie de reconversie a halelor industriale în spații culturale arată că operațiunea nu poate reuși în absența unei finanțări masive, fie de la stat, fie de la un privat dedicat inițiativei.
Analizând experiența Teatrul/ Hala Fix, o întrebare e firească: de ce nu se poate susține teatrul independent la Iași? Experții în business ar zice că planurile animatorilor au fost nerealiste, că înțelept e să începi prudent, cu ceva mai mic, să testezi piața, apoi să te dezvolți gradat în funcție de cât îți îngăduie plapuma. Se aplică regula și inițiativelor artistice? Sută la sută. Un manager care să gestioneze strategia de afacere nu ar fi fost o idee rea. Specialiștii în management cultural ar zice că o structură de teatru independent nu trebuie să năzuiască la a deveni copia uneia etatiste. Când multe dintre teatrele de stat au desființat atelierele de producție, un departament foarte costisitor (utilaje, angajați care să le folosească, materiale), înființarea lor pentru independenți nu e sustenabilă. Un alt factor e parteneriatul autorităților locale și al mediului economic.
O altă direcție care necesita atenție mai mare a fost (stră)mutarea. Crearea obiceiului de a merge într-un loc anume necesită timp, energie și tehnici de fidelizare a spectatorilor. Relocarea într-o zonă industrială, unde se ajunge relativ greu, nu foarte populată cu amatori de teatru modern, a fost un alt element asupra căruia trebuia lucrat mai insistent. Viața economică nu tocmai înfloritoare a orașului, posibilitățile limitate de a atrage resurse financiare alternative i-au aruncat pe inimoșii de la Teatru/ Hala FiX în imposibilitatea de-a continua un proiect de care orașul ar fi avut nevoie. Și să-i spună stop. Eu sper că doar deocamdată.