Citesc mereu cu plăcere textele lui Horia Corcheș din „Dilema veche“ – în primul rând pentru că sunt scrise bine, iar în al doilea rând pentru că așa mă mai țin la curent cu ce se petrece azi în școala românească.
O fi și vreun soi de nostalgie: odinioară, acum mai bine de două decenii, am fost și eu vreo patru ani profesor de liceu. Pe atunci lucrurile mergeau scârțiit înainte, într-o rutină din care toți voiau să se iasă, dar nu mai ieșeau. Între timp multe s-au schimbat în bine – și de-aici pleacă nedumeririle mele. Parafrazând un banc mai vechi, îmi vine să întreb: dacă în anii aceia era destul de rău, iar acum e bine, atunci de ce în anii aceia era destul de bine, iar acum e rău? Altfel spus, de ce învățământul românesc de azi – cu manuale noi, moderne, cu profesori mai bine plătiți, cu școli cât de cât modernizate și informatizate – pare să aibă rezultate mai slabe decât în anii 1990, când în multe școli se preda după manualele din perioada comunistă, salariile profesorilor erau la limita subzistenței, iar accesul la internet era un vis?
Printre multele răspunsuri posibile, unul deloc nesemnificativ e cel legat de activitatea birocratică obligatorie a profesorilor. Într-unul din textele sale recente, Horia Corcheș laudă intenția noului ministru al Educației de a declanșa un proces de „tăiere a hârtiilor“, adică a documentelor pe care profesorii sunt obligați să le facă periodic. Citindu-l, mi-am dat seama cu o anumită ușurare că, din punctul ăsta de vedere, era mai bine înainte: de la mijlocul anilor 1990 până azi, profesorul român a fost cocoșat de tot mai multe hârțoage inutile, iar ce era simplu și de bun-simț s-a complicat stupid.
Printre documentele care ar urma să fie eliminate se numără, de exemplu, procesele-verbale de la ședințele cu părinții. Poate că mă înșală memoria, dar în anul când am fost diriginte nu-mi amintesc să fi făcut nimeni vreun proces-verbal și nici să îmi fi cerut cineva așa ceva, deși clasa pe care o călăuzeam naiba știe încotro era una de a XII-a și o aștepta bacalaureatul – deci m-am întâlnit de nenumărate ori cu părinții elevilor. Am mai aflat cu surprindere că azi în condica de prezență nu mai e suficient ca profesorul să semneze: trebuie să scrie în dreptul fiecărei ore la ce clasă urmează să predea și care este subiectul lecției (deși asta e deja menționat în planificările semestriale și în cele anuale). Pe vremuri eu semnam pur și simplu și asta era tot. Oare la ce loc de muncă (fie și la stat) trebuie să scrii dimineața, când apari la serviciu, ce vei face oră de oră în timpul programului? În fine, descrierea procesului-verbal pe care trebuie să-l facă neapărat profesorii de serviciu m-a nedumerit cu totul. Mi-am amintit atunci de o discuție cu o prietenă care a început să predea abia în mileniul ăsta și care mi-a spus odată că, ehei, pe vremuri era simplu, azi numai hârtiile îți ocupă jumătate din timpul de lucru.
De curiozitate, am aruncat o privire pe un model de „caiet al dirigintelui“ de azi – se găsește pe net. Cred că prin anii 1990 abia fusese introdus și, oricum, nu făcea nimeni mare caz de el. Dar exista – și există și acum și are zeci și zeci de pagini cu date și informații pe care profesorul diriginte trebuie să le scrie. În primul rând, desigur, datele personale ale fiecărui elev, numele părinților și locul lor de muncă, adresa, telefonul și nelipsita rubrică „Observații“. Toate astea se găsesc și în catalogul clasei, și în actele de la secretariatul școlii, dar de ce să nu mai fie salvate pe un alt hard disk de hârtie, pentru siguranță? Apoi vin lista cu elevii, cu profesorii care predau la clasă, cu responsabilitățile elevilor, cu ale părinților, situația școlară a elevilor, a absențelor, situația elevilor cu rezultate deosebite, cea a elevilor „problemă“ (care nu-s tot elevi, după cum se deduce de aici) și alte date care se găsesc în catalog. Ce mai e? Situația manualelor, ședințele cu părinții, lectoratele cu părinții (?), fișele individuale ale elevilor, cu starea lor de sănătate fizică și psihică, mediul familial, personalitate… ce să mai zic? Dirigintele e și profesor, și medic, și psiholog, și sociolog, și secretar, ar putea face și un pic de contabilitate, de ce nu? Căci dacă nu le face pe toate și nu le face bine, uite, scade calitatea învățământului românesc.
Evident, aici e buba școlară – dar altfel. Mai povestim săptămâna viitoare.