Mi se pare OK să-ți alegi o meserie pentru că îți place numele ei. Unele meserii chiar au nume foarte bine clădite – o plăcere să le adaugi pe cartea ta de vizită. Nu și în cazul celor care scriu literatură.
„Romancier“, de pildă, sună foarte desuet – un fel de lăncier. Mai rău, ni se atrage atenția din capul locului că e vorba de o persoană romantică, idealistă. Feriți-vă! Se adaugă la asta indicația de lipsă gravă (manque). Faptul că am locuit atâția ani lângă stația de autobuz Romancierilor, din cartierul bucureștean Drumul Taberei, nu face, pentru mine, lucrurile mai simple. Romancierii, am tras eu concluzia, nu există decât în grup, unde însă nu vorbesc unul cu altul, doar stau zgribuliți în colonia lor, pe-o stâncă de asfalt așteptând să fie luați și duși. În fine, cuvântul are o eufonie perversă, care sugerează că dacă-l citești pe romancier de la început spre sfârșit, sau de la coadă la cap, e cam tot aia.
Lucrurile nu stau deloc mai bine cu „prozator“. Pentru cei care nu sunt vorbitori nativi de română, un prozator trebuie că pare să desemneze, mai presus de orice, o unealtă agricolă. Pentru ceilalți, e nevoie de un mare efort să nu asociezi cuvântul prozator cu sonoritatea realismului socialist. În plus, ființa sa este, vrând-nevrând, structurată de acest „z“ central. El este cuvântul care lipsește din seria frizerie, batoză, aprozar. Prozatorul demn de sunetul numelui său se va feri toată viața de nuanțe, va prefera să umble cu un ciocan, spărgând faianța de prin bucătării.
Se folosește uneori și termenul, foarte avansat, de „scriitor“. Este un termen cu siguranță mai puțin barbar, care vine însă cu alte probleme. Auzind acest cuvânt, oricine își dă seama că trebuie să aibă de-a face cu un eufemism. Prea e vagă noțiunea asta. E ca și cum ai zice de cineva că este trăitor, sau vorbitor. E clar că „vorbitor“ nu e o meserie, și cum ai putea atunci să fii scriitor? Întrebarea este deci, ce încercăm să ascundem în spatele cuvântului „scriitor“? Ce face, de fapt, omul care se preface că stă mereu la masa lui absorbit, aproape nemișcat, scriind pe niște foi? E cât se poate de firesc să te gândești că omul acesta e ca forma de pături și perne pe care deținutul o lasă în pat pentru ochii gardianului, în vreme ce el e cu totul altundeva, săpând frenetic un tunel ca să evadeze.
„Condeier“ e o vorbă care preia caracterul clorotic și indecis al termenului scriitor și îi dă în sfârșit o turnură negativă asumată. Cu condeier, nu mai avem de-a face cu ipocrizia din categoria romancier, prozator etc., prin care încerci să convingi părinții fetei că ai o urmă de onorabilitate, de perspective. Nu. Vă cer astăzi mâna fiicei dvs. și permiteți-mi să adaug în acest context că sunt condeier. Sunetul acestui cuvânt rar sugerează clar pedanteria falimentară a autorului, care încondeiază pagină după pagină, precum și faptul că viața condeierului se petrece exclusiv într-o odaie. O observație importantă totuși: din anii ’80 se semnalează o oarecare simpatie publică pentru termenul „condeier“ (altminteri definit ca „scriitor netalentat“), datorată traducerii în română a cărții lui Llosa cu titlul Mătușa Julia și condeierul.
Salvarea, în această profesie, vine de altfel tocmai de la sinonimele depreciative, în special de la expresiile metamorfizate cu înțelepciune în adâncimea geniului popular. Formula barocă „scârța-scârța pe hârtie“ este un asemenea exemplu. Ce forță, câtă eleganță se ascunde în ea! Dispozitivul ei aliterativ devine un fel de Linie Maginot care adăpostește de prejudecăți și frustrări pe orice membru al breslei. „Scârța-scârța“ e incantatoriu – o epopee a lui Ghilgameș în miniatură – , iar „hârtie“ e atât de pur, că aproape îți dau lacrimile. Asta vreau să mă fac.
FOTO: Kazimir Malevici, Compoziție suprematistă