Textul nou este in subsolul repertoriului teatrelor din Romania. Nu
exista proiecte care, timp de trei sau patru ani, sa-si propuna punerea in scena
a unor piese contemporane legate tematic sau apartinind unui areal cultural.
Lipseste transferul de sens contemporan de la realitatea sociala, exterioara, la
cea culturala. Cea mai mare problema este lipsa unui demers programatic care sa
faca posibila analiza evolutiva a fondului dramatic contemporan si care sa
instituie o practica de lucru curenta. Si atunci cum sa-l profesionalizezi pe
dramaturg? Cum sa faci ca ceea ce scrie sa nu mai fie un hobby si sa devina un
job? Cum sa-i convingi pe directorii de teatru din Romania ca dramaturgul in
sens nemtesc – acompaniatorul regizorului pe tot parcursul spectacolului, cel
care da solutii textuale si poate propune multiple alternative semiotice de
lectura printr-o decorticare pertinenta a piesei – nu e doar un moft? Ca el
primeste un salariu pe care si-l justifica in totalitate. Ca e nevoie de el asa
cum este nevoie de scenograf.
Marea problema este ca directorii de teatru romani gindesc pe termen scurt si
ca sint foarte putin dispusi sa riste. Mai mult, isi abandoneaza proiectele sau
le amina dupa economia de piata teatrala care promoveaza tergiversarea si
intimplarea. Cit de buna sau cit de proasta este dramaturgia contemporana
romaneasca devine un epifenomen. Cel mai important este faptul ca nu exista un
climat constant de perfectionare si promovare a ei. Poate si pentru ca este
slaba, uneori. Dar cum sa fie altfel daca e mereu inhibata?
Textul da, pina la urma, directia spectacolului, motiveaza folosirea anumitor
tehnici si formule. Textul constituie fundamentul intentiei regizorale si
trambulina ei. El concentreaza cimpul posibilitatilor vizuale in care regizorul
poate excava. Chiar atunci cind este complet eludat ca rostire efectiva, textul
se afla in fiecare fibra a spectacolului (vezi Andriy Zholdak). Nimeni nu
contesta valoarea sau vitalitatea unui text clasic. Filtrarea actualului in
retorica lui este o operatie critica extrem de importanta. Dar, pe de alta
parte, nimeni nu cred ca poate contesta nevoia vitala de piese noi, cablarea la
o scriitura in care se depune realitatea de azi. Asa cum afirma Boris Groys in
Despre Nou (Idea Design & Print, Cluj, 2003), „Noul da autorului individual
posibilitatea de a-si afirma propria viata ca pe o valoare a timpului
istoric…”.
Un lucru e cert: fara texte contemporane, teatrul ramine pe tusa realitatii
si la granita procesarii ei. Sigur ca nu doar textul este esential pentru ca un
spectacol sa fie puternic. Dar el este una dintre conditiile majore.
Exista, desigur, si exceptii. Teatrul National „Mihai Eminescu” din Timisoara
si-a inceput resuscitarea (si aici directoarea Ada Lupa a avut un rol hotaritor)
prin montarea unor texte contemporane jucate peste tot in lume (Autobahn de Neil
LaBute, regia Radu Apostol, si Krum de Hanoch Levin, regia Radu Afrim). In rest,
teatrele de la noi supravietuiesc prin numele consacrate si piesele clasice. Nu
e rau, dar nici de ajuns.