S-au cunoscut în 2009, au pus la cale o companie pe care au botezat-o simplu, Unteatru, în 2011 s-au căsătorit, au doi copii pe care îi cresc laolaltă cu inițiativa care a devenit foarte apreciată. E un deceniu în care această uimitoare intenție teatrală e colată pe viețile lor.
I-am întrebat dacă a fost un plan antreprenorial bine stabilit atunci, în 2010, ori s-au apucat să facă ceea ce le plăcea și la ce se pricep, iar rezultatul e ceea ce se vede? „Nici un plan, nici un proiect managerial. Un gând puternic care ne dicta că dacă nu facem asta, ne sufocăm. Și câțiva oameni dispuși să ajute la un început de drum. Sala de teatru a fost amenajată din donații de scaune și materiale diverse“, spune Andrei Grosu. „Nu ne-am gândit că trecem vara, despre deceniu nici nu se poate vorbi, orice plan în jurul acestei idei părea o nebunie. Am vrut să vorbim despre noi prin ceea ce facem și aveam nevoie de libertate pentru asta. Era singura cale“, completează Andreea Grosu.
În plan estetic, au impus în teatrul românesc o formulă regizorală inedită, de tandem. Lucrează numai împreună, sunt deja mai bine de 20 de regii în duet – și e obligatoriu să aruncăm o privire în atelierul comun.
Care e parcursul creativ din momentul în care un text le reține atenția și până când îl livrează publicului în seara premierei? „Se întâmplă în toate felurile. Avem un loc al nostru în care așteaptă multe texte, puse la păstrare de fiecare dintre noi, inclusiv Vladimir Turturică, lucrăm în trei de fapt, el e mai mult decât un scenograf pentru noi. Încercăm să facem totul fără lupte inutile, fără orgolii, încercăm ca totul să fie constructiv, inclusiv certurile. Ne place lucrul nostru, e o stare permanentă – acasă, în mașină, în supermarket. De obicei căutările încep discret cu un «ar trebui să facem asta cu x». Și atunci știm amândoi că a început. Toate alegerile pleacă de la oameni, căutăm textul și gândim spectacolul după ce am ales oamenii cu care vrem să lucrăm“, mi-au răspuns într-un glas.
Teatrul lor e unul de reinterpretare scenică
Mi-au povestit despre laboratorul unde se dezvoltă cam toate regiile spectacolelor: bucătăria personală. E un întreg algoritm acolo: „Avem un ritual pe care îl îndrăgim foarte tare: ne întâlnim cu Vladimir noaptea după ce am culcat copiii, și noi, și el, la noi în bucătărie și ne petrecem câteva ore bune vorbind despre spectacolul la care lucrăm sau la care urmează să lucrăm“.
Teatrul lor e unul de reinterpretare scenică și de actorie. Caută semnificații noi în texte clasice (Livada de vișini și Pescărușul de A.P. Cehov, Don Juan de Molière, Năpasta de I.L. Caragiale, Regele moare de Eugen Ionescu, O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale etc.) sau impun teme și scrieri contemporane (The sunset limitted de Cormac McCarthy, Autobahn de Neil LaBute, Proof de David Auburn etc.), reimaginează personajele dându-le întruchipări scenice originale prin maniera în care distribuie rolurile unor actori pe care în mod normal multă lume nu prea i-ar vedea jucând partiturile acelea. Provocându-i, conducându-i regizoral spre hotare de creativitate neașteptată.
Preferă perspectiva frontală, o utilizează de multe ori, cu publicul șezând de o parte și de alta a dispozitivului scenic. Poate fi o caracteristică ce vine din limitările de spațiu cărora artiștii independenți trebuie să le facă față. Dar explicația e, de fapt, mai complexă, e un element stilistic care-i vizează pe privitori. Consideră că teatrul, deși e o convenție, nu trebuie să ascundă, să mascheze ceva.
„Ăștia suntem noi“
Rostul artei scenice e să unească, să aducă împreună, în primul rând artiștii care, din munca în comun, prin stimularea reciprocă a fanteziei, fac spectacolul; iar în al doilea rând, nu ca importanță, doar ca pură cronologie, să apropie creatorii de privitori. Fizic, comunicațional și emoțional. „Are legătură cu nevoia noastră de a sparge niște bariere pe care, din păcate, teatrul le mai are. Ne place perspectiva diferită, ne plac unghiurile din care nu se vede bine, ne place spatele actorului, ne place fără culise. Încercăm să facem cât mai posibilă apropierea.“
Andrei și Andreea Grosu au fost invitați să lucreze ca regizori și în sistemul de stat – Teatrul Național „I.L. Caragiale“, Teatrul de Comedie și Odeon din București, Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu. Trecerea de la austeritatea și spațiile mici tipice zonei independente la bugetele și scenele teatrelor de stat „nu a fost o diferență foarte mare, pentru că ne place să lucrăm la fel, indiferent de condiții. Spațiile minimaliste gândite de Turturică la Unteatru nu s-au născut din lipsa de resurse, ăștia suntem noi, și pe scena mică, și pe scena mare.
Ne-am bucurat de lumini, de oameni mulți care au grijă ca totul să se desfășoare perfect și de întâlnirile cu echipele de actori angajați“.
Cei doi Grosu sunt născuți amândoi vara, îi cheamă la fel, mă refer la prenume, împart același cont de Facebook, regizează împreună. Pentru pitorescul acestui articol mai voiam și ceva din culisele personale: cum s-au cunoscut, ce rol a jucat arta teatrală în relația lor, cum se împacă viața de casă și cea de scenă? Cuvântul care a reapărut obsesiv a fost „împreună“ și el desemnează nu doar compatibilitatea a doi oameni care au întemeiat o familie, cea de acasă și cea de la Unteatru, ci și dorința de a fi deschiși, de a empatiza cu ceilalți, de a fi sensibili la nevoile lor profesionale și de-a lucra în direcția aceasta.
„Ne-am întâlnit lucrând, așa am descoperit cât de potrivit dezbatem lucrurile împreună, cât ne bucură să construim împreună și să descoperim împreună. Viața personală și cea profesională nu au nici o linie despărțitoare, sunt amestecate, ne-am amestecat în amândouă până când au devenit una, până când am devenit unul.“
(O versiune a acestui articol a apărut în limba germană pe platforma austriacă aurora.magazin.)