De fiecare dată când fac o tranzacție bancară și trebuie să introduc un cod de securitate obținut prin token, codul ăsta secret se dovedește a fi 100001 sau ceva asemănător.
Sunt sursa constantă a sarcasmului venit de la „dispozitivul token“, cum sună titlul lui complet, pe care îl repet și eu cu respect de câte ori am ocazia.
De fapt, ar trebui să deschid ochii și să accept această lecție de semiotică pe care Dispozitivul mi-o oferă cu încăpățânare. De fiecare dată când cifrul care apare pe ecran e o combinație pe care nici în vis n-ai visa-o, cum ar fi 333888, mă gândesc că poate mi se dă un ghiont ca să mă bucur din nou de frumusețea vieții. Ghiont care nu face decât să mă enerveze. De frumusețea vieții numai eu hotărăsc cum, când și dacă mă bucur!
Vrând-nevrând, bănuiesc la ce face aluzie Dispozitivul meu token – la teoria „ascunsului la vedere“. Într-o povestire a lui Edgar Allan Poe (Scrisoarea furată – 1844), scrisoarea prețioasă pe care nu o pot găsi cei care percheziționează cu maximă meticulozitate apartamentul hoțului era în realitate lăsată neglijent pe masă, în plicul întors pe dos. Acolo o găsește doar geniul lui Auguste Dupin. (Habar n-am dacă există vreo legătură între proto-detectivul Auguste Dupin și mai celebrul detectiv Arsène Lupin, inventat o jumătate de secol mai târziu de un scriitor francez. Până la urmă, dacă Baudelaire a putut să se inspire din Poe, de ce nu și Maurice Leblanc?) Îmi mai vine în minte un exemplu (ce mare e cultura mică!). Când, într-una din călătoriile sale, pluta lui Sindbad se sfărâmă de un țărm necunoscut, naufragiatul, gol pușcă, se trezește curând admirat de mulțime pentru bogăția lui. Cum să fii bogat când nu ai absolut nimic? Evident, pluta lui Sindbad, înjghebată pe o insulă necunoscută, se dovedește a fi fost dintr-un fabulos lemn de santal, ale cărui resturi erau suficiente să-l facă să ducă pentru totdeauna o viață fără griji (și fără rubrici săptămânale).
Îmi dau și eu seama că fiecare fantezie florală (408804) pe care mi-o propune software-ul este la fel de „sigură“ ca una care arată mult mai aleatoriu. Nemulțumirea mea e una de natură stilistică: un token care scoate din mânecă numai numere „cu miez“ e ca o gardă de corp care în loc să caftească un atacator ar începe să creeze pe cer mici explozii sincrone ca în arta lui Cai Guo-Qiang sau ar produce imense eșarfe colorate, mai funeste ca ale Isadorei Duncan.
Una peste alta, plătesc pentru un serviciu și înțeleg ca Dispozitivul să-mi furnizeze numere absurde, seci, esență de randomness, nu să mă lase să înțeleg că empatizează cu lumea de pe la nunți (210210) sau de pe la cursuri de matematică (314159). Refuz ca token-ul meu să fie un artist. Eu singur sunt suficient de periculos pentru contul meu bancar.
Hoțul lui Poe, care dă atâta de furcă poliției, are această capacitate dintr-un motiv straniu: autorul ne spune că e și poet. Tocmai de-asta a și fost subestimat, pentru că, spune prefectul, „he’s a poet, which I take to be only one remove from a fool“. Textul pare să sugereze că orice grup infracțional ar face bine să încerce să lucrez periodic cu un poet. Cu unul singur. Nu cu doi. Unul. Niciodată doi poeți.
Să nu fiu totuși prea critic cu Dispozitivul. Uneori se întâmplă să văd din partea lui un efort real de a mă proteja, câte un 123457. Par să fie primii pași către supremul rafinament al lipsei de sens. Ce tristețe! Să-ți împingi fără scrupule token-ul, care promitea atât, pe calea dicteului automat.