La data la care Eric Bogosian scria Radio (în 1987), talk radio era în mare vogă în Statele Unite. Formatul presupunea telefoanele și conversația în direct, iar acest fel de articipativitate a ascultătorilor era, pe de o parte, o modalitate de creștere a audienței, pe de altă parte, un exercițiu de manifestare a libertății de exprimare și de luare a pulsului public în privința multor subiecte delicate, dacă nu chiar tabuizate.
Exportat planetar, formatul nocturn a devenit preferatul insomniacilor, al celor care își exhibă neliniști, frustrări, nefericiri sub mantia acoperitoare a anonimatului telefonic. În timp ce majoritatea doarme, în ciclul natural diurn/ nocturn, lunaticii dau frâu liber felului lor de-a vedea și înțelege lumea. Vocile fără identitate corporală și cu nume de împrumut relevă fără bariere adevăruri care vizează umanitatea și deviațiile ei obscure.
Când alegi textul lui Bogosian (traducere de Silvia Năstasie), principala provocare e echilibrul între ritmul specific radioului și cel al teatrului. Știința de a construi acest balans sensibil face diferența dintre reușită și eșec. Bobi Pricop a ajuns la formula adecvată pentru a aduce radioul, adică puterea evocativă a cuvântului, în scenă, un perimetru prin definiție al acțiunii și al dialogului ce naște narațiuni. S-a însoțit de-o echipă de creație care-a rezonat cu piesa americanului și cu intențiile regizorale în privința ei, pe care a coordonat-o cu talentul și logica ce-i caracterizează retorica artistică. Pe întreg parcursul spectacolului se simte mâna sa sigură, capacitatea de a aduce la unison elementele ce fac teatrul, cu maturitate și eficiență estetică.
Orele de emisie devin orele de spectacol în care cei din sală privesc înspre un studio, cutia aceea antifonată de unde sunt lansate pe calea undelor informații, convingeri, gânduri; dar și înspre două „cutii“ conexe, pe flanc „curte“ și „grădină“: un băruleț (botezat, ironic, „Bobby’s“) pe unde se perindă, pe mute, indivizi stranii, spectre ale apelanților acceptați în direct; și cabina tehnică de emisie animată de cei ce fac posibilă auzirea.
A scoate publicul din rutina receptivă
A vedea ceea ce auzim la radio, a face vizibilă mecanica radioului și a urmări povești în noapte, aceasta e miza spectacolului Radio. Bobi Pricop ne reorientează atenția spre actoria de voce ca parte esențială a teatrului. Spre puterea cuvântului de-a stimula fantezia să croiască lumi ficționale, înclinație ce n-a apus nici în vremuri când imaginea a luat prim-planul și ne asaltează senzorialitatea. A scoate publicul din rutina receptivă e o miză pe care ar trebui să o urmărească fiecare producție nouă. Radio o face cu prisosință și folos artistic.
Priceperea lui Bogosian – dramaturg, actor de teatru și film – de-a imagina one man show-uri și-a găsit în această piesă teritoriul fertil de expresie. Într-un fel, personajul central (Barry Champlain, interpretat la premiera absolută chiar de Bogosian) evoluează într-un solo în care partenerii lui de replică sunt eterici. Rolul principal vertebrează structura lucrării, în consecință și a spectacolului. Distribuirea unui actor de mare calibru e obligatorie, iar în proiectul de la Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova realizat de Bobi Pricop prezența lui Sorin Leoveanu e un cec în alb pentru succes.
În lumea undelor radio, sunetul e esențial
Cu impresionante resurse interpretative, Leoveanu evidențiază prin jocul său partea întunecată a personajului și a celor care îl urmăresc. Concentrat cvasi-exclusiv pe stăpânirea vocii, pe mimică și pe gestica mâinilor, reușește să poarte privitorii prin tonuri de cinism, absurd, adevăr dezgolit de conveniențe, să aibă crescendouri de tensiune și alternanțe de calm aparent pentru a pregăti următoarea explozie. Nuanțele abrazive eliberate în doze voit fluctuante, expresivitatea facială în acord ori dezacord cu interlocutorii, manevrarea microfonului ca un prețios instrument de apropriere/ îndepărtare de cei cu care conversează sunt soluții de rezolvare actoricească.
Vlad Udrescu e minunat în rolul lui Kent, fanul punkist care experimentează libertatea la modul rebeliunii absolute stimulate de nonconformism. Interpretul e o șuvoi de imprevizibil și de hiperactivism, un accelerator al tempoului scenic, întrupând una dintre vocile de la celălalt capăt al firului, capabil de-a face orice, inclusiv farse macabre, pentru a-și întâlni idolul și a fi în preajma celebrității.
În contrapunct cu partea vizibilă din spectacol sunt vocile din eter (Cătălin Miculeasa, Dragoș Măceșanu, Claudiu Mihail, Angel Rababoc, Gabriela Baciu, Ramona Drăgulescu, Tamara Popescu, Constantin Cicort, Alina Mangra, Iulia Colan, Geni Macsim, Ștefan Cepoi), într-un reușit exercițiu de joc fără să fi văzut, tipic teatrului radiofonic.
În lumea undelor radio, sunetul e esențial, iar în spectacol sound design-ul a beneficiat de atenția meritată. La variațiile firești intermediate de amplificare, care disting momentele de emisie de celelalte, se adaugă anvelopa acustică susținută live de Eduard Gabia. E un concert în sine – l-am urmărit prin peretele transparent ce delimitează backgroundul amenajării scenografice (Nikola Toromanov) – care însoțește muzicalitatea vocilor și le atașează un halo energizat.
O interesantă găselniță face intro-ul mai special: la fiecare reprezentație, un om de radio din Craiova sau de la București citește din scenă, chiar din cabina lui Barry, o serie de câteva știri, ca o legătură între viața reală și viața scenică. În timp ce publicul intră, se așază la locuri și se pregătește pentru legătura magică cu scena. Apoi, suntem on air!