„Honi soit qui mal y pense“
În această săptămână, eu fiind la Berlin cu dorul (sic!), îi cedez legătura colegului de celulă Andrei Ujică. (Iulia Blaga)
Așa cum cititorii acestei reviste știu, pe 10 februarie, în noaptea decernării premiilor Oscar 2020, am comentat cu Iulia Blaga prin SMS-uri cele văzute la televizor în direct. Iar ca să ne ținem treji, ne-am maimuțărit în fel și chip. Spre surprinderea mea, m-am pomenit, când m-am trezit în după-masa aceleiași zile, cu un e-mail de la Iulia care conținea transcriptul „comentariului nostru live“, însoțit de întrebarea dacă aș fi de acord să-l publice.
Acum, oricine îmi cunoaște cât de cât scrupulele stilistice înțelege din capul locului, că nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că însăilarea noastră de nătângeli, în care opiniile serioase sunt emise doar în treacăt, fiindcă ni le cunoșteam dinainte, merită făcute publice. Recunosc însă că la gândul că textul respectiv, care ar fi trebuit să fie citit ca un fragment de proză, cum bine zicea cineva, fie ea și scălâmbă, va irita ipocrizia wokesterimii locale, care la rândul ei mă irită acut de o bună bucată de vreme – ei bine, nu m-am putut abține și-am zis: „Publică-l, Iulia“.
Reacția în bula respectivă de pe Facebook a fost chiar mai vie decât mă așteptam. S-au înfoiat imediat comisarii politici și cenzorițele din vocație, bineînțeles, platforma căreia „îi place să creadă că emite idei“, urmați de plutonul lor de pedestrași. Indignându-se de lexicul nostru, s-au pus pe insultat, depășindu-ne cu mult în agresivitate. Deci ceea ce e incriminat pe o parte e o binevenită armă de luptă pe cealaltă. Drept pentru care declar provocarea reușită. Am ținut unora o oglindă în față și s-au recunoscut în ea.
Iulia și cu mine schimbăm de ani buni SMS-uri cu subiect cinefil. Cu regularitate, pe perioada festivalurilor de la Cannes și Berlin și, sporadic, după vizionarea câte unui film pe care simțim nevoia să-l comentăm. Ultimul mesaj de felul celor din urmă i l-am trimis (ei, ca și altor prieteni, de altminteri) de la New York, în seara zilei de 19 noiembrie, anul trecut. Tocmai ieșisem de la The Irishman, pe care-l văzusem la Belasco Theater, euforizat de calitatea filmului și a publicului. Oricine a avut ocazia să compare opacitatea unei săli de cinema la o premieră din București cu receptivitatea uneia de peste Ocean știe despre ce vorbesc. Sunt ușor de ghicit motivele istorice ale acestui decalaj. În timp ce publicului american i se dau încă din fașă reperele corecte ale genurilor cinematografice, în România spectatorul trebuie să-și facă singur drum prin labirintul lor, bâjbâind fără busolă. Și asta a lăsat urme la toate nivelurile, de la publicul plătitor, trecând prin cei care scriu despre filme și până la cei care le fac. De aceea n-ar fi trebuit să fiu atât de surprins cum am fost, când, ajungând la București, am dat peste lipsa de înțelegere generalizată pentru The Irishman.
Îmi aduc aminte ce le spuneam studenților mei, încă din primul semestru, an de an: „Dacă nu vă place un film mediocru sau prost înseamnă că filmul are o problemă. Dacă nu vă place însă un film clasic înseamnă că aveți voi o problemă“. De aceea e bine, în cazul oricărei opere de o anumită anvergură, ca omul să-și chestioneze primul impuls. El poate fi verificat cel mai bine apelând la critica serioasă – ăsta fiind de fapt și rostul ei. Ei bine, critica internațională a recunoscut din prima clipă calitățile noului film al lui Scorsese, declarând The Irishman un „instant classic“, adică o capodoperă imediată, cum ar veni, pe românește. Oricine de la noi și-ar fi dat osteneala să citească măcar o cronică a filmului, fie ea în „The New York Times“ sau „Los Angeles Times“, „The New Yorker“ sau pe Indiewire, ar fi putut să-i afle calitățile. I s-ar fi atras atenția ca Scorsese livrează aici o operă de maturitate târzie, un fel de Faust II al lui, în care-și rezumă, sublimându-l, tot ciclul de filme despre mob, care formează nucleul principal al operei sale. Și ar fi putut afla că ultima oră din The Irishman se ridică la o altitudine la care puțini ajung. Tot așa s-ar fi putut citi că procesul de de-aging, reușit doar parțial, la o vizionare normală, nu deranjează mai mult decât oricare altă convenție de machiaj și că el dispare sub forța întregului.
În fine, s-ar mai fi putut afla că suflul epic al filmului e acela al marii literaturi și că trebuie receptat ca atare.
Dar nu și nu, mare parte dintre intelectualii autohtoni rămân la gusturile lor, pe care și le respectă „din principiu“! N-are românul nostru cult ce să învețe de la alții și din cauza asta nu doar că vorbește neîntrebat, dar mai bate și câmpii. Pe de altă parte, imită prostește toate modele academice occidentale, exagerându-le, ca tot marginalul disperat să se simtă băgat în seamă.
Așa au apărut toți acești „index people“ de la noi, care stau cu „glosarul epurat“ sub braț și reclamă pe oricine are un vocabular mai cuprinzător.
Aceeași eternă problemă a formelor fără fond. Aceeași pierdere de timp să-ți bați capul cu ele.