Metaforic sau nu, se poate spune că muzica rock este un ocean zbuciumat ce scoate deasupra valurilor câteva insule perene.
Acolo ai să găsești nu doar trupeții care au fondat o firmă valoroasă, ci și adoratorii cărora nimic nu le poate zdruncina credința în zeitatea lor. Și să nu dea diavolul să spui ceva rău despre monumentele ostrovului, că imediat ți-ai găsit – dacă nu sfârșitul, atunci dușmani pentru restul vieții. Să fii sfâșiat de tigri sau lei nu e mai cumplit decât să te sfârtece cu satârul acuzațiilor fanii cutărui nume de legendă, măcar că „legenda“ e vie și activează pe scenă de câțiva ani abia, producând mai mult zgomot decât valoare.
Nu e cazul cu trupa Nektar. Țin minte o remarcă de pe coperta nu mai știu cărui disc, pe care nu l-am putut păstra. După „clasica“ despărțire, obișnuită în alchimia trupelor rock, a urmat la fel de clasica „reunire“ printr-un concert la care biletele s-au epuizat în timp record încă de când evenimentul figura la rubrica zvonuri. Față cu asemenea atașament, de mirare este doar că trupeții – mai toți niște „englezi nenorociți“, cu „școala“ absolvită la Hamburg, în siajul Beatles-ilor și al celorlalte găști ce figurează în abecedarul rockului – s-au despărțit. Schema ține de mecanismele showbiz; numai enoriașii genului, la fel de bigoți ca oricare alții cu aceeași problemă, n-o pricep. Ce s-ar face însă businessul fără ei?
Nektar s-a format în 1969, laolaltă cu alte mari trupe definitorii pentru rockul progresiv. Punctul de maximă înălțime a carierei pare să fi fost atins cu albumul Remember The Future, în 1973. Nici precedentele două – Journey to the Centre of the Eye (1971) și A Tab in the Ocean (1972) – nu erau mai slabe și persistă încă în auzul celor cuminecați. De ce n-au ajuns la vulgata publică? Dacă întrebi orice bătrân amator, progresist nevoie mare, superficial și pretențios concomitent, știe măcar un titlu editat de Yes, Genesis, E. L. & P., King Crimson sau, mai dincoace, Marillion, Dream Theater etc. Gentle Giant? Soft Machine? Caravan? Parcă-parcă!… Nektar? „Ei, hai, să lăsăm! Prea mult pentru urechile mele bătrâne!“
Așa eram gata să răspund și eu, zărind pe o listă noul disc nektariot, The Other Side (2020, Nektar Entertainment Group/ Cherry Red Records/ Esoteric Antenna). Amintirea unor bucurii audio din altă epocă, altă primăvară sau altă viață m-a împins la minimul efort de apăsare a butonului play. Și asupra oaselor mele ruginite s-a revărsat o apă înviorătoare, cu mireasmă reavănă de echinox prematur venit să tulbure ordinea mundană. Mi-a fost și îmi trece peste putință să intru cu șenila cuvintelor banale în misterul sunetelor născute parcă din hăurile Universului. Uite, bunăoară, piesa titlu, The Other Side care, împreună cu precedenta, Love Is, alcătuiește o suită de aproximativ 18 minute. Ce poți adăuga acestui imn dedicat muzicii și rolului ei de ghid prin întunericul incontrolabil al vieții? Nimic. Și tot nimic nu poți pune alături de următorul, sufocant, lamento, Drifting: „I’m Drifting… not falling/ Just Floating… not fading/ I’m Flying… from nowhere/ She’s Calling… I hear her“. Cât despre piesa Devil’s Door, care conține câteva riffuri de chitară rămase de la Roye Albrighton, unul dintre fondatorii trupei, mort în 2016, aș avea de transcris din creierul inimii sute de fraze, de m-ar împinge necuratul. Firește că n-o voi face. Dar vă pot îndemna să ascultați cu atenție piesa următoare, The Light Beyond, fără virtuți aparente și fără străluciri contrafăcute. Nu bag mâna în stupul de albine să culeg nectarul din faguri și să vi-l ofer pe pâine. Totuși, aici găsiți esența conceptului muzical Nektar. Digestie ușoară!