Adevarul este ca toti criticii mizau pentru Palme d’Or mai intii pe 432, si in al doilea rind pe Nu exista tara pentru batrini. Si de-as incerca sa separ omul de artist, tot acolo as ajunge. Cu Scafandrul si fluturele, Julian Schnabel a simtit gustul melodramei, banuind ca va da lovitura prin santaj sentimental, gidilind glanda milei. Nu cred ca a empatizat cu eroul, chiar daca acesta fusese o persoana reala.
Jean-Dominique Bauby avea 43 de ani, familie reusita si slujba buna, de redactor-sef la revista „Elle”. Atacul cerebral pe care il sufera intr-o zi il inchide cu totul. Sindromul „locked-in” presupune ca pacientul e constient, dar ca nu poate sa comunice cu exteriorul din pricina musculaturii aproape in intregime paralizate. O viata de larva sau de scafandru blocat in scaunul cu rotile, prizonier al unui cocon insuportabil. Dincolo de drama adevarata, povestea avea toate datele pentru a seduce un cineast. Nu e numai faptul ca Bauby a trecut prin toate starile (furie, descurajare, tralala) pentru a descoperi un miez care lipsise vietii lui de odinioara, dar si faptul ca, folosindu-si ochii, singura parte a corpului ramasa nealterata, a inventat un mijloc de comunicare. Si asa a reusit sa dicteze cartea Scafandrul si fluturele, de care s-a folosit Schnabel ca sa faca filmul. Dupa care a murit. Din alt punct de vedere, e foarte ofertant pentru un cineast sa caute modalitatile prin care sa se strecoare in pielea eroului si sa recreeze de acolo relatii noi cu lumea inconjuratoare. Cum faci ca un film sa fie claustrofob pina la insuportabil, dar care sa permita treptat unui graunte de lumina sa-l deschida si sa-l decoloreze? Cum surprinzi sentimentul insuportabil de a nu te putea exprima?
Un artist trebuie se stie cit de cumplit e sa nu te poti exprima. Schnabel recurge la o chestie simpla, cea mai la indemina. Filmeaza in mare parte din punctul de vedere al eroului, strimt, ca cel al unui scafandru privind prin vizor. Nu empatizezi cu eroul decit poate pentru ca stii ca personajul interpretat de Mathieu Amalric a existat de-adevaratelea. (Nu ma pot impiedica sa nu ma intreb ce fel de film ar fi facut Gus Van Sant dupa o asemenea poveste.) Ma tot intreb daca e bine sa separi omul de opera, dar nu pot evita o constatare simpla: opera e ca cel care o face. Iar mie acest Scafandru… mi se pare un film fals, cautat si nesincer, iar succesul lui bazat pe faptul ca oamenii adora tragediile altora. Mila le da sentimentul stenic ca ei sint inca in putere, ocrotiti de pericole si disponibili prin urmare sa verse o lacrima pentru ceilalti.
Sa mai facem praf un film: Eu si monstrul meu
Ma rog, sa lasam psihanaliza de butic si sa mai facem praf un film: The Water Horse: Legend of the Deep, „tradus” sugubat Eu si monstrul meu. Realizat de Jay Russell, acesta se vinde drept cel mai nemaipomenit fantasy de la E.T. incoace. O data ca nu cred sa se mai faca vreodata un film ca E.T. In al doilea rind, ce era simplitate, onestitate si puritate in filmul lui Spielberg e aici efort cu dintii strinsi de a gasi o farima de candoare.
Daca E.T. era atit de verosimil, incit actorii aveau senzatia ca e real (cind s-a filmat secventa mortii aparente a lui E.T., Drew Barrymore a hohotit pe bune pentru ca a crezut ca E.T. chiar moare), monstruletul din filmul lui Russell, devenit prin crestere rapida monstrul din Loch Ness, e – in orice situatie – o chestie de guma, un fel de Flubber. Nu e nici simpatic, nici veridic, iar filmul umbla in brate, de la inceput si pina la sfirsit, cu pancarta lui umanista pierzindu-i pina si pe fraierii care cred ca E.T. e real.
Ce ma intereseaza mesajul filmului – oamenii sint monstri, de unde vine acest rau imens etc. etc. –, ce mai conteaza ca Emily Watson e la fel de prezenta ca in orice film in care joaca sau ca Ben Chaplin e bintuit, dar securizant, cind inocenta e preparata „de la plic”, ca sa iasa mai multa si sa nu se altereze in 111 minute?