„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Țipă cât poți, de Moni Stănilă, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
2.1
M-am săturat eu de povestea asta cu munci și lipsuri. Nimic nu se schimbă. Lucrez toată ziua și, când se încheie anul, tot fără bani sunt. O treime din zi o dorm, o treime dintr-o treime sunt pe drum, o treime o muncesc, o treime dintr-o treime gătesc și mănânc. Nici măcar o treime de trăit. Doar o treime dintr-o treime. E un coșmar să văd cum viața mea se risipește în activități care nu îmi aduc nici o mulțumire. O ecuație care mă face nefericită. E ca și cum aș avea de trăit o singură zi de la un capăt la altul. Și mă doare inima de ciudă. Mai ales acum că am și problema cu patul pe inima mea mare. O schimbare e obligatorie. Simt asta în fiecare dimineață.
O schimbare radicală. Un an la mare. Sau la munte. Aș putea să îmi dau demisia, știu, pare simplu, dar am – ca toată lumea – nevoie de bani. Sau aș putea să îmi rup un picior.
Sunt lucruri pe care aș putea să le rezolv. Și pe primul, și pe al doilea. Nu ar fi imposibil să plec un an la mare. Doar curaj îmi trebuie. Nu e greu să îmi dau demisia. Doar altă sursă de venit îmi trebuie. Poate totuși ar fi bine să mă gândesc la a treia variantă și să îmi rup un picior.
2.2
Să nu cumva să te apropii de fereastră, ai grijă, la efort susținut s-ar putea să slăbești. Nu te apropia de fereastră! O să te blochezi în casă și o să-ți citești acatistele sperând cu disperare că or să ia cei cu gunoiul salteaua aia nesuferită de acolo. Dar până atunci, drăguță, poți fuma totuși la balcon. Dacă nu cumva ți-a plăcut la nebunie să zugrăvești bucătăria vara asta. Pentru că, în cazul în care ți-au plăcut și rezultatul, și durerea de spate de după, și frecatul linoleumului, ei bine, dacă așa de mult ți-au plăcut, atunci bagă tare, uită de balcon, soare, vară, flori și ghivece. Îngroapă-te în bucătărie sub scrumiere și farfurii.
Dar dacă totuși decizi să fumezi la balcon, să nu cumva să te uiți spre containere; privirea încruntată naște riduri. Nu te uita spre locul de depozitare a gunoiului! Din nou o să crezi că salteaua maro în carouri respiră cu greutate sub trupurile murdare, că simte zeama de pepene verde cum i se strecoară în țesăturile ei cele mai adânci, că plânge cu ură și disperare când vede ferestrele pline de flori de la casa din care ai aruncat-o (cum spuneai?) ca pe un câine viu.
3.3
După ce și-a băut cafeaua, Una a scos covorașul alb și lățos din baie, a umezit cu atenție gresia și a golit un tub de săpun lichid pe jos. Apoi a umplut cada și s-a scufundat zgomotos în apa caldă. După ce i s-a încrețit pielea, Una s-a ridicat. A închis ochii. S-a aruncat cu piciorul stâng înainte, lăsându-l pe dreptul în interiorul căzii. Greutatea a mutat-o pe stângul. Talpa încrețită a atins gelul de duș și a alunecat cu forță înainte. Una a căzut zgomotos. Piciorul drept i-a rămas în spate. A icnit, a țipat, și-a spart și capul, dar după zece minute a constatat că piciorul nu i s-a rupt din șold așa cum spera. Deci adio șase luni de concediu medical. Una era de-a dreptul furioasă. Tentativa de mutilare a dat greș.
Acum are o hartă de vânătăi pe coapse și o insuportabilă durere de cap. Una înjură. Apoi își lovește buzele cu palma.
3.1
— Alo, bună ziua, Una sunt, vă sun să vă dau o veste groaznică. Mi-am rupt piciorul. Sunt la Urgențe, da… da… ați auzit bine. La URGENȚE! Nu, e zgomot, fiindcă vă sun din toaletă. Mi-am rupt piciorul, am spus. Da. Rupt, nu scrântit. E rupt. Nu cu totul, adică nu îl duc în mână. Atârnă, așa, după mine. Poftim? Domnule director, v-am sunat cu o treabă foarte clară,
mi-am rupt piciorul! Ce nu e clar? Voi fi operată. Revin la serviciu în șase luni. Bineînțeles, of, Doamne, sigur că voi trimite prin poștă biletul de concediu medical! Aveți nevoie și de radiografie? Sigur? Dacă vreți, pot să vă trimit radiografia prin e-mail. Nu? Perfect atunci. Că ne-am înțeles vreau să zic, nu că mi-am rupt piciorul!
4.3
După ce închide telefonul, Una își mai aprinde o țigară. Fața i se înseninează, apoi se îndreaptă spre fereastră. Un strigăt ușor de bucurie îi scapă printre buze! În sfârșit, după opt zile încheiate, nesimțiții de gunoieri tocmai ridică salteaua. Una se duce rapid la masa din bucătărie, care e decorată cu diferite pagini din reviste mondene, lipite și lăcuite, stinge în fugă țigara, își ia smartphone-ul, deschide setările pentru camera foto, fotografiază camionul gunoierilor depărtându-se, pentru o eventuală colecție de procesiuni funerare, pentru colecția aia de milioane de fotografii pe care fiecare om o are, dar prea puțini o revăd vreodată, apoi fuge în camera mică de oaspeți.
Trage de pe dulap un troler masiv învelit în saci de nailon, deschide dulapul, scoate câteva haine, lenjerie, aleargă prin toată casa aruncând în troler lucruri la întâmplare, scoate din sertarul mic de la comodă buletinul și pașaportul, își pune într-o geantă de mână laptopul și încărcătorul și se îndreaptă spre ușă. Când să iasă, începe să sune telefonul. Se uită repede. E un apel de la directorul revistei la care lucrează. Una îi dă ton de ocupat și iese pe ușă.
CARTEA
„După un roman fantasy pentru copii, Războiul solomonarilor, Moni Stănilă recurge la elemente de fantastic și de basm pentru a crea, de data asta, o autoficțiune deghizată. Personajele sunt toate feminine. De fapt, ar trebui întrebuințat singularul: cartea se deschide cu Una, Una Stanilovski, poetă și jurnalistă în jur de 40 de ani (ca și Moni Stănilă, născută în 1978), care se va multiplica, într-un scenariu aproape oniric, în câteva ipostaze, în Noua, Prima, Drei (cea mai tânără, de 17 ani), a Opta și, pe ultima pagină, Alta, ca într-un final deschis. Una e nostimă, cu savoir-vivre, dar și credincioasă și microbistă (trăsături ale autoarei, pentru cine o cunoaște), celelalte adăugându-se unui personaj colectiv, un fel de Alice cu mai multe fețe, dar nu în Țara Minunilor, ci în Țara Timpului. Țipă cât poți: un roman aparent feeric, de fapt o carte despre identitatea multiplă, despre viață și despre trecerea ei.“ (Simona Popescu)
„O carte absolut surprinzătoare. Un roman insolit și curajos, plin de umor, candoare și ironie, cum n-am mai citit de multă vreme în literatura noastră. O poveste atipică, spusă inteligent și abil, cu schimbări neașteptate ale registrelor, într-un permanent joc al apropierilor și distanțelor. Un text proaspăt și dinamic despre identitate și alteritate, construit fragmentar, cu o scriitură precisă și densă, asemănătoare când structurilor poetice, când jurnalului, când textelor vechi/ sacre. O istorie personală de la Una la Alta, conturând, alături de Noua și Drei, unul dintre cele mai interesante personaje feminine din literatura de azi.“ (Dan Coman)