Au trecut sărbătorile de Paști, primele pe care le-am petrecut închis în casă și, probabil, cele mai atipice din ultimii ani.
Nici noi, nici părinții noștri nu am apucat sărbători în carantină și cvasi-izolare – și sper nici să nu mai apucăm. S-au celebrat Paștile în vremuri grele, de război și calamități, de foamete și dictatură. Furișat, tainic, chiar în dezumanizantele închisori comuniste. Acum a fost însă altceva. Altfel. Ciudat.
Acum aproape douăzeci de ani, de Paști, Alina și cu mine eram în America. Pe atunci în Puget Sound, zona unde locuiam, nu exista o biserică românească, ortodoxă sau de alt fel, așa că în noaptea de Înviere câțiva prieteni români (de fapt nu doar români: creștini) ne-au dus la Sfântul Dumitru – o biserică ortodoxă grecească din Seattle. Acolo, printre străini neamericani, într-o mare de fețe est-europene, am ascultat liturghia în greacă și am simțit-o ca pe a noastră, am spus „Hristos a înviat!“ pe românește, iar în jur au spus-o sute de oameni în greacă, sârbă, franceză, arabă. Atunci am simțit pentru prima dată un fior anume: senzația că aparții de ceva mai mare decât tine, decât țara sau poporul tău, de ceva mai cuprinzător și viu, întru totul viu.
Apoi, în urmă cu cinci ani, s-a întâmplat să fim amândoi într-un orășel din Elveția tocmai în zilele de Paști. Am găsit o bisericuță catolică a comunității italiene și am stat acolo, printre necunoscuți care, atunci când ne prindeau privirea, zâmbeau. Unul dintre ei, văzând că nu intonăm imnurile laolaltă cu ei, ne-a întins discret o cărticică cu texte. Am mulțumit șoptit în engleză.
Au fost cele mai neobișnuite sărbători de Paști pe care le-am trăit – până acum, în zilele pandemiei de coronavirus, a carantinei și distanțării sociale. Și, prin comparație, în dățile acelea două n-a fost nimic neobișnuit: ne-am nimerit în alte locuri și ne-am amestecat pur și simplu printre cei asemenea nouă. Chiar dacă nu ne cunoșteam, chiar dacă nu eram la biserica din parohie, printre vecini cu care să schimbăm câteva vorbe, eram alături, împreună, prin ceva ce ne lega dincolo de distanțe, limbă sau pașaport. Și de aia anul acesta am simțit că n-am simțit sărbătoarea. Iar eu nu sunt tocmai un creștin fervent, așa că mă întreb cum se vor fi simțit adevărații credincioși.
Nu trebuia să fii neapărat credincios creștin ca să simți schimbarea. Nu slujba religioasă în sine a lipsit: ea s-a transmis la radio, la televizor, online, fără nici un fel de restricții. Prin comparație, în anii comunismului – când Partidul Comunist condamna misticismul religios – vibrația sărbătorilor s-a simțit mai puternic ca acum. Noaptea Învierii era trăită cu înfiorare de credincioși și mai puțin credincioși, în ciuda interdicțiilor (și, într-o oarecare măsură, chiar datorită lor, a atmosferei de semiclandestinitate). În noaptea de Înviere, de la bisericuța din satul meu pornea un alai mare, cu preotul în frunte, cu prapurii purtați în urma lui și, după ei, cu oamenii din sat îmbrăcați de sărbătoare și cu lumânări în mâini. Întreg alaiul făcea înconjurul satului – nu prea mare –, iar în fața caselor cei rămași să pregătească masa aprindeau ruguri din coceni sau din anvelope. Întreg satul era luminat – la propriu și la figurat – și toată lumea se simțea, o dată pe an, împreună.
Acum însă acea lume a stat acasă. Și în satul copilăriei mele, și în Timișoara, Iași, București, și în satul unde locuim acum. Pe la douăsprezece noaptea în poarta noastră a bătut un voluntar care se pornise de la bisericuța satului cu o candelă apărată de vânt ca să împartă lumina Învierii din casă în casă. A fost o licărire mică din spiritul de comunitate, cel pe care pandemia l-a împiedicat să se manifeste. Sărbătoarea Învierii Domnului a simțit-o fiecare în sufletul lui așa cum a putut, atât cât a putut. Dar ceea ce a lipsit a fost exact comunitatea, mulțimea aceea de oameni cunoscuți, vag știuți sau chiar necunoscuți, cu care stai împreună și împărtășești un moment rar. Online nu e același lucru: poți ajunge în toată lumea, dar nu ești alături de toată lumea. E mare singurătatea în online. Și asta a lipsit anul acesta: nu bucuria creștină a Învierii, ci bucuria omenească a împărtășirii ei: alături, împreună. E ceva ce nici o rețea socială nu poate înlocui.