„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Un drum cu Ceapă, de Radu Pavel Gheo, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Apoi s-au retras în living și s-au așezat în jurul unei mescioare, pe care s-au adus băuturile și un coș cu fructe. Domnul și doamna Cotiguță au fost puși pe o canapea mare, galbenă, soții Kemény s-au așezat în fața lor, pe niște scaune cu spătar înalt, iar Cristina și Árpád au fost lăsați să stea unul lângă altul pe o canapeluță pusă undeva mai într-o margine. Oricum, tinerii nu participaseră aproape deloc la discuția veselă de la cină, punctată de glume ușoare și râsete lungi, foarte lungi.
A urmat un minut de tăcere.
— Ne bucurăm tare mult că ați venit, a zis până la urmă doamna Ildikó.
— Da, da, tare mult… o aprobă soțul ei.
— Ei, păi cum? Doar e vorba de viitorul copiilor… începu domnul Cotiguță și se uită la doamna Rodica.
— Noi ne-am și gândit ce putem să facem, începu automat doamna. Dar e bine să discutăm toți, ca să stabilim ce e mai bine pentru copii. Și să ne și cunoaștem, nu?, acum, că ne încuscrim.
— Încus…? înălță din sprâncene domnul Loți.
Doamna Ildikó îi spuse ceva în maghiară și bărbatul dădu din cap.
— A, da! Bine facem! Și noi ne am gândit-o…
— Noi ne-am gândit cum e mai bine, i-o reteză repede doamna Ildikó. Am putea să facem nunta aici. Am găsit un restaurant care e mare și frumos. Și am zis să vorbim și la dumneavoastră.
— Și noi am găsit un restaurant în Iași, zise doamna Rodica. De-aia e și bine să stăm, să vedem cum e mai bine. Doar e vorba de copiii noștri.
Cristina și Árpád stăteau tăcuți pe canapeaua lor. Nici nu aveau ce să spună, de vreme ce nu-i întreba nimeni nimic. Fata se rezemase cu capul pe pieptul lui Árpád și ațipea scurt, în reprize. Tânărul încremenise așa, cu mâna în jurul gâtului ei și picioarele încrucișate într-o poziție incomodă.
Între timp discuția de la masă se încinsese.
— De ce n-ar fi bine la noi, la Iași? întrebă doamna Rodica.
— N-am zis că nu e bine, îi răspunse doamna Ildikó. Dar noi avem posibilitate…
— Și noi avem posibilități, să știți! Avem și noi posibilități!
După o clipă de tăcere, doamna Rodica reluă:
— Și cununia tot aici vreți s-o facem? La catolici?
— Dară că Árpi e catolic, nu? răspunse doamna Ildikó. Și nevasta trebuie să urmeze… soțul ei.
— Și nu s-ar putea și invers?
— Putem face la amândouă, sugeră timid domnul Cotiguță.
— Dar de ce să ne batem atîta capul? Facem la noi, la Iași, și gata!
— Da, dar soția trebuie să urmeze soțul ei, insistă doamna Ildikó. Așa se face. Zi și tu, Loți!
— Da, el trebuie să urmează la el, îngăimă repede domnul Loți, pe care replica îl prinsese cu paharul de pălincă la buze.
— Da’ ar putea să urmează și el pe Cristina, sări ironic domnul Cotiguță. Suntem într-o țară ortodoxă. Doar aici trăiți și voi! Atunci de ce să nu… urmează el pe ea?
Cei patru începură să vorbească dezordonat, unul peste altul. Vocile le răsunau arțăgoase. Árpád se smuci involuntar pe canapeluță. Cristina tresări și se trezi, buimacă și speriată. Fata se ridică încet în picioare și se întinse, iar cei patru părinți tăcură brusc.
— Ia te uită, au adormit, săracii! exclamă doamna Rodica.
— Hei, Árpi, de ce m-ai lăsat să adorm? îngăimă moale fata.
Árpád dădu să se ridice, dar căzu lângă canapea cât era de lung. Mama lui se repezi la el.
— Nu-i nimic, nu-i nimic! zise repede tânărul. Mi-a amorțit un picior.
— Vai, săracu’! își plesni palmele doamna Rodica. N-a vrut s-o trezească pe fetiță!
— Tinerețe, tinerețe… interveni sfătos domnul Cotiguță.
— Poate că ar trebui să mergem la culcare, zise doamna Ildikó. E târziu și voi ați venit drum lung. Se mai poate să vorbim și mâine.
— Da, da, sigur.
— Atunci mergem să arăt camerele, decise femeia.
Urcară la etaj, unde pe întreg palierul se înșirau nu mai puțin de patru dormitoare. Domnul și doamna Cotiguță urmau să doarmă în unul din ele, Cristina în altul, iar soții Kemény rămâneau să doarmă la parter. Árpád avea și el camera lui la mansardă. Când plecă, el îi aruncă o privire duioasă Cristinei.
După ce soții Cotiguță se strecurară în pat, doamna Rodica șopti:
— Auzi, Vasâlică, să știi că io nu-mi dau fata la catolici.
— Dormi, dragă, mormăi domnul Cotiguță. N-a zis nimeni s-o dai.
— Ba cum să nu! Tu n-ai auzit?
— Am auzit. Lasă că vorbim mâine…
— Eu am făcut deja lista cu invitați. Doar n-o să-i aducem pe toți în ungurime! Să vezi că nici n-or să vrea să vină! Ne face de rușine!
— Vin ei, las’ că vin!
— Ce știi tu?… De ce nu și-o fi găsit și Cristinuca un băiet de-al nostru, român?
Bărbatul nu răspunse. Se prefăcu adormit. Până la urmă, obosită de drum, se liniști și doamna Rodica, ba chiar începu să sforăie.
Numai că, din cine știe ce motiv, domnul Cotiguță nu mai reuși să adoarmă. Se răsuci încet de pe o parte pe alta, ieși pe balcon, fumă o țigară, dar somnul tot nu-i venea. Se strecură înapoi în pat, închise ochii și așteptă răbdător.
La un moment dat auzi niște scârțiituri ritmice din dormitorul alăturat, unde dormea Cristina. Zgomotul i se păru cunoscut, așa că înălță capul și ciuli urechile. După un timp scârțiiturile se întețiră, punctate de gemetele scurte ale fetei lui. Bărbatul se trezi de-a binelea. Dacă ar fi fost la el acasă, ar fi dat buzna peste nerușinați. Dar nu era. O înghionti pe nevastă-sa, însă nu scoase de la ea decât un mormăit nemulțumit. Mai bine… Dincolo gemetele Cristinei se întețeau, iar scârțiiturile se accelerau. Domnul Cotiguță coborî din pat, ieși iar pe balcon și își aprinse altă țigară.
Când se întoarse în cameră, de dincolo nu se mai auzea nimic. Se vârî nervos în pat și, lucru ciudat, adormi imediat.
A doua zi dimineață bărbatul se trezi cu o stare de nemulțumire acută. La început nu-și dădu seama de ce. Apoi își aminti de scârțiiturile și gemetele de noaptea trecută și se înfurie și mai tare, dar simți că n-are chef să-i spună nimic Rodicăi.
Când coborâră la micul dejun, unde se adunaseră toți șase, îi cerceta nervos cu privirea pe Árpád și pe Cristina. I se păreau mult prea veseli și cumva inconștienți. Habar n-aveau ce îi așteaptă în viitor. Părinții lor se chinuiau să le aranjeze o viață cât mai bună și lor nici nu le păsa. Frumos! Domnul Cotiguță se trase înspre nevastă-sa, își drese vocea și spuse:
— Uită-te la ei, Rodica dragă! Noi ne batem capul să facem cum e mai bine și lor nici nu le pasă. Nu știu decât să se coțăie toată noaptea…
Bărbatul intenționase să vorbească în șoaptă, dar probabil că oboseala de ieri și nervii încordați de azi-noapte îi afectaseră binișor controlul vocii. Cum în clipa aceea toată lumea tăcea, cuvintele i se auziră clar în sufrageria elegantă. Cristina roși și se întoarse cu spatele. Domnul Kemény interveni:
— Coțai? Ce-i aceea coțai?
— Coțăit! Coțăit! izbucni domnul Cotiguță. S-au coțăit, pricepi? Învățați și voi dracului românește!
— Ba eu știu foarte bine românește! se oțărî domnul Kemény. Dar nu trebui să știu și ce-i aia coțai !
Doamna Ildikó întoarse capul și-l surprinse pe băiatul ei cu un zâmbet nepotrivit aninat în colțul gurii. Zise ceva nervoasă în maghiară, se duse la el și îi arse o palmă. Árpád se întoarse pe călcâie și ieși din sufragerie. Cristina o luă la fugă după el. Cei patru oameni mari se uitară unul la altul.
— Of, copiii ăștia! bufni doamna Rodica.
Din povestirea „Pregătiri de nuntă“