Când îți dai seama că niște rockeri gălăgioși, lipsiți de respect știu, totuși, să cânte, nu doar să agite instrumentele? (Treaba asta – ținerea chitării în mână și zgâlțâirea cu talent – o spunea, fumegând de furie, producătorul Martin Hannett basistului Peter Hook, la primele tentative de înregistrare a unei piese Joy Division.)
O dată ar fi când trupa cântă unplugged, dar nu ca-n cacealmaua de la MTV, de-acum vreo trei decenii, ci pur și simplu fără nici o contribuție electr(on)ică. A doua, când editează un disc întreg de prelu(cr)ări ale unor hituri lansate de predecesori (și nu vreun bonus agățat la capătul te miri cărei uscate remasterizări). Poate mai sunt și alte modalități, nu cunosc.
Nu mi-a plăcut niciunul dintre concertele MTV, saturate de snobism și afectare, dar foarte bănoase. Ascult însă cu interes diverse reinterpretări ale pieselor devenite standard, execuții ce atestă afinități… definitorii, dacă nu și definitive! Cu cântece de acest fel a explodat rockul. Cine nu-și amintește că bucata clasică That’s All Right Mama, care l-a propulsat pe Elvis Presley ca pe o rachetă atomică, este preluarea uneia deja înregistrate de Arthur „Big Boy“ Crudup? Cândva, circulația hiturilor de la un grup la altul era semnul fraternității și al adeziunii la valorile propriei generații. Apoi au intervenit banii, femeile și ambițiile. Azi se face calculul fiecărei note ciupite… Dar banii sunt tot mai puțini, femeile tot mai hrăpărețe, iar ambițiile se rezumă la cifra din cont. Și parcă așa e în orice artă, nu doar în rock. O fi din cauza democratizării „producției“ artistice? Habar n-am!
Curiozitatea pentru preluări mi-a adus în player cel mai recent disc al unei formații pe care o știu de câțiva ani: In This Moment. Nu pentru că albumul Mother (2020, Atlantic/ Roadrunner) conține (numai două) coverversions, ci pentru că s-a întâmplat să aud întâi piesa Fly Like An Eagle, „zburată“ de Steve Miller Band. (Celălalt hit – Queen: We Will Rock You.) Mi-a plăcut atât de mult, că am căutat imediat discul întreg, ba chiar și pe cele dinainte, care – de nu greșesc – îmi trecuseră deja pe lângă ureche. Și mi-am amintit că într-o cutie zace DVD-ul Blood at the Orpheum, un concert din 21 mai 2013, în Madison, Wisconsin, primul memorat pe video pentru eternitate, cum tot repeta solista Maria Brink, trezindu-mi zâmbete condescendente.
L-am revăzut, desigur, și m-a intrigat amănuntul că scena nu este luminată adecvat pentru filmări, ci lăsată doar sub luminile gândite pentru spectacol. Asta dă reprezentației un aer misterios, punând în penumbră „echipamentul“ de cocotă purtat de Brink și de cele patru dansatoare angajate să stea mai mult nemișcate, ca niște manechine sexy, cu fețele mascate de carnaval. Instrumentiștii fac treabă excelentă: Chris Howorth, chitară solo; Travis Johnson, bas; Randy Weitzel, chitară armonie; Tom Hane, tobe. Machiajul și hainele lor amintesc de gașca zgubilitică a lui Rob Zombie, iar „duduiala“ urcă la nivel asemănător.
Atmosfera e vecină genului horror, foarte prizat în SUA, iar accentele erotizante n-aveau cum să lipsească. Bine că nu sunt exagerate. Nimic de reproșat realizării. Nici celor șapte albume, câte adună trupa din L.A., pornită în 2005 ca un fel de replică la excesiv de aclamata Evanescence. Dacă n-ai pretenția ca rockul să salveze lumea, ce fac trupele gen In This Moment e relaxare binevenită într-o existență plină de zbucium pentru pizza cea de toate zilele!
Dinamismul primelor discuri nu se domolește pe ultimul. Dar vocea Mariei Brink sună mai rafinat, încinsă cum e de aspra-i gingășie. Pentru o femeie părăsită de tată în copilărie, cu mama dependentă de droguri, mamă ea însăși la 15 ani, performanța mi se pare adorabilă.