Mi-a fermecat unele inserari (si-o noapte rece de toamna) cu vocea & prezenta nalucitoare pe ecranul televizorului. La sfirsitul lui ianuarie, amicul a participat la concertul de gala din Viena. Alaturi de CD-ul Symphony, a adus si Diva, dvd-ul cu toate videoclipurile. Nu vazusem pe cel care insoteste aria Phantom of the Opera, regizat de Kurt Russell. Maestrul nu dezamageste: decoruri fastuoase, culori luxuriante, montaj grandios. Melodia e naucitoare, exploziva, extenuanta. Pare inutila exclamatia: superbissim! Genul muzical asumat de Andrew Lloyd Webber nimereste sensibilitatea contemporana exact acolo unde trebuie. Imbinarea perfecta a ritmului rock cu vocile operei clasice s-a tradus intr-un succes aproape monstruos.
Cineva obiecta ca Lloyd Webber aplica o reteta; puritanii fiecarui gen ar zice ca le amesteca impardonabil; estetii ca face hybris. Succesul de public nu-i criteriu valoric, desi oamenii din showbiz par sa-l situeze pe primul loc. Eu, sa-l socotesc altceva decit „indicator de productie”, ar trebui sa-mi pun ochelari de „critic” si, facind pe desteptul, sa analizez… Aiurea! Bine mi-ar sta mie in toale de snob, graseiind pe la serate pretentioase!
Back to work! Opera lui Lloyd Webber exceleaza, ca si altele scrise de acest compozitor plin de har, in arii fermecatoare. Mi-amintesc, din filmul Amadeus, disperarea lui Salieri ca opurile sale cazusera in uitare, in timp ce ale lui Mozart straluceau pina si pe fetele ascultatorilor. Ce anume face ca un artist sa aiba priza la public, imediat si peste veacuri, nu stiu. Nu geniul, nici norocul, nici macar pactul cu diavolul, ca-n literatura romantica si-n mitologia rock (unde se credea, bunaoara, ca Led Zeppelin sau Rolling Stones au facut asa ceva, de-aia bateau toate recordurile de audienta). Dar ce conteaza pentru spectator!? O opera place. La ce-ar trebui umblat dupa secrete, dupa ascunzisuri, dupa aranjamente ce n-au importanta decit pentru meseriasii angajati in productia spectacolului? Pai, un raspuns ar fi ca impinge la asemenea iscodiri firea omeneasca, dornica – intre altele – sa cunoasca „secrete”, sa le pipaie, sa exulte… Si de-aici o intreaga industrie a secretelor, a descoperirilor epocale, a masoneriei, a ocultismelor de mina stinga, dreapta, yoga, tantra etc.
Videoclipurile lui Sarah Brightman mi-au deschis pofta sa reascult muzica de opera. N-o fac des. O noapte intreaga am schimbat discuri ce zaceau prafuite in colturi de biblioteca. Si cu cit ascultam mai mult, cu atit mai mult coboram pe-o scara imaginara catre zonele intunecate, sublunare, chiar tenebroase ale constiintei mele. A fost noaptea unei revelatii dureroase, un fel de oglindire in apele a doua suprafete argintate, cu proprietati total opuse. Puritatea vocilor ma impingea, paradoxal, spre fapte nebuloase. O sticla de JD mi-a deturnat cu greu impulsurile. Evit sa scriu aici proza fantasta. Printr-un proces psihic banal, intr-o fuga de idei lucide, am inteles de ce sopranele & tenorii sint fiinte atit de iubite. Nu de-un public standard, ci de oameni supracultivati sau de bogatasi excentrici care par sa-si satisfaca niste capricii. Or, capriciile nu inseamna numaidecit fleacuri sau mofturi. De multe ori ele configureaza „secretul” existentei mundane, ratiunea care ne tine vii pina cind Cel-de-Sus hotaraste ca am haladuit destul…
Nu spun vreo noutate: fantoma (naluca!) e in mintea fiecaruia…