Nu se pot trage concluzii despre inteligența noastră din calitatea conversației noastre. Cel puțin așa sper.
Conversația e un tango în care amândoi partenerii trebuie să știe să ocupe spațiul cedat de celălalt. Nu poți s-o faci nici prea agresiv, nici prea domol. Conversația o fi, prin definiție, superficială, dar e mai reglementată ca procedurile de adopție. Cum pe vreme de război nu există conversație, așa că victoriile și înfrângerile sunt rituale. Mai întâi particip eu la triumful tău, apoi tu la al meu. E interzis să confiști resursele pentru propria ceremonie. (Cei care monopolizează conversația îmi amintesc, fără să vreau, de mutanții egoiști care fac să se ducă de râpă altruismul biologic al comunității, cum zic unele teorii evoluționiste.)
Dar lucrurile nu sunt simple. Încep să bănuiesc că îi admirăm pe cei care vorbesc numai ei sau, în orice caz, le oferim complicitatea noastră. Cum să nu admiri pe cineva cu atâta încredere în sine încât să creadă că vorbele lui sunt 75% balsam pentru inimi? Și 25% extract pur de comic? Și 1% apele Nilului care se revarsă, regenerând universul? Ca să nu mai zicem că, la adăpostul pseudopodelor sonore ale guralivilor, timizii din întreaga lume răsuflă ușurați, gândindu-se la ale lor (adică la alți timizi, aflați departe, poate în altă milonga). Facem un efort real să-l întrerupem pe mogulul logoreei? Nu. Iar uneori nu facem acest efort din răutate, pentru că abia așteptăm să-i punem omului o etichetă infamantă și ne-ar deranja dacă el ar avea șansa să și-o dezlipească. Ca să nu adunăm nici noi dispreț și ca să nu-l lăsăm nici pe celălalt să ne greșească nouă și altora, avem datoria să-l întrerupem. Nu ridicând îngrozit două degete, ci intervenind apăsat cu o altă poveste. S-ar putea să avem surpriza că celălalt se regrupează. Eveniment demn de a apărea pe prima pagină a ziarelor de scandal: „Cutare se dovedește a fi, de fapt, un INS REZONABIL“.
Adevărul e că pentru oricine există o șansă de a străluci în conversație. Uneori nu ți se cere decât să vorbești unui străin speriat. La spital, poate în avion. Nu are nici o importanță ce zici, numai să se audă vocea unui om. Cu cât spui prostii mai mari, cu atât mai bine, ele destramă mai ușor frica. Mai ales nu te apuca să aduci argumente că o să fie bine – e nevoie doar de vocea ta calmă, însorită, cel mai sigur indiciu că nu te temi, și că deci nici celălalt n-are motive să se teamă.
Unii strălucesc indiferent de situație. Sunt cei care au reușit să scape teferi din nenumărații ani de școală scrisă, menită să ne vindece de darul vorbirii. Sunt cei pentru care părinții au făcut lucrul cel mai greu: au stat de vorbă cu ei. Apoi i-au luat cu ei prin străini și au stat de vorbă cu ei și cu străinii. Acești copii sunt mai târziu cei care ies basma curată din orice dialog. Cei care găsesc cuvinte neutre de schimbat cu foștii socrii, când trebuie să-i mai întâlnească o dată. Sunt cei care vorbesc mai multe limbi – a omului de la banda de ambalare și etichetare, a polițistului care ți-a cerut să te legitimezi, a filosofului care a făcut același lucru. Cei care știu să facă șefului complimente ambigue, neangajante; sau, invers, ajung însuși șeful care îți explică atât de convingător de ce nu-ți poate plăti orele suplimentare încât pleci fericit că nu trebuie să-l urăști. Cei care, când vorbeam cu câte un mare profesor pe care îl admiram și dorința de a spune ceva erudit și memorabil mă paraliza, știau să-i povestească despre dezinsecția din cămin, iar profesorul râdea binedispus. Cei care, indiferent de cât de înaltă e poziția și calificarea lor, știu că pot oricând primi lecții de conversație de la câte un tovarăș de drum sau de așteptare. În cel mai rău caz, șansa de a-și îmbunătăți nu tiradele, ci tăcerile.