Mama nu se mai face bine. La Sibiu, unde sunt de peste două luni, am lungi discuții despre escare cu Liviu, care o îngrijește eroic, de 20 de ani, pe mama lui.
Vărul meu Ion, cel care seamănă cu Gary Cooper și despre care am scris acum câteva numere, trebuie și el să se opereze. Vecinii de vizavi sunt și ei foarte bolnavi, deja Salvarea a luat-o de două ori pe doamna Băilă, care îmi spune o săptămână mai târziu, scuturând cârpa de praf ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, că a avut deja patru AVC-uri. Din când în când vorbesc la telefon cu Ica (stă pe aceeași stradă), care îmi spune că soțul ei bolnav de Alzheimer iar a căzut. Tanti Luci, mătușa mea de la București, a murit la începutul lui mai (verișoara mea Irina a avut grijă singură de ea câțiva ani), dar nu i-am spus mamei ca să n-o afecteze. Tot la București e Dana, buna mea prietenă, care luptă cu cancerul cu delicatețea pe care i-o știu de 20 de ani, de când eram colege la „România liberă“. Știu că o să lupte până la capăt, dar nu-mi permit să ies acum din modulul de luptă. Îmi pare așa de rău că n-am putut fi mai aproape de ea în perioada asta.
Mama continuă să vină în fotoliu la serialul ei preferat, Mă numesc Züleyha, care acum se dă de luni până vineri, dar e tot mai absentă și tot mai copil. A fost copil toată viața, noi am hrănit-o după ce a murit tata, dar acum e cel mai greu – cel puțin pentru mine. Mă uit la ea când își găsește o poziție care n-o doare și trăsăturile i se destind. Pare tânără, are o luminiță în ochi pe care nu i-am văzut-o niciodată. De când mă știu am vrut să plec de lângă ea, tot timpul am simțit că mă pune să plătesc pentru că am vrut să mă nasc, că am venit pâș-pâș, în anii Decretului, când a fost prea târziu pentru avort. Tot timpul mi-am spus că n-o iubesc nici eu, dar de câte ori se culca după-amiaza mă duceam să verific dacă mai respiră. Am plecat din Sibiu ca din pușcă la 18 ani, de câte ori reveneam stăteam ca pe ace și acum iată-mă făcând ce trebuie în perioada cea mai grea și mai importantă a vieții mele – și poate și ai ei, deși de 40 de ani spune că vrea să moară. Adevărata ieșire la simplă.
„O să mă duc și eu să îngrijesc bătrâni în Austria. Am experiență. Fac 4.000 de euro în șapte săptămâni, mai mult decât aș fi câștigat în astea două luni“, i-am spus la mișto. „După ce mor eu“, a zis scurt. Tot la trei zile mă sună unchiul Emil de la Mediaș să vadă cum se mai simte. „Vrea să vadă dacă am murit?“ Știu că e o glumă. La noi moartea a fost tot timpul dezambiguizată, de mult ce ne temeam de ea. Când eram mici mă jucam cu frații mei de-a morții. Unul dintre noi se prefăcea că e mort și ceilalți veneau în priveghi și spuneau ce fel de flori aduceau. Când unul spunea că aduce o jerbă de garoafe galbene, mortul începea să râdă. Nu mai știu de ce râdeam, galbenul ni se părea probabil că ia în răspăr moartea.
Sfătosul Ali Fekeli din Mă numesc Züleyha a spus aseară că într-o poveste de dragoste toată lumea are dreptate. Aș vrea să scriu despre cum și într-o familie disfuncțională toată lumea are dreptate și despre cum lucrurile se pot vindeca la fel de neașteptat ca într-un film bun. Ca în Ordinary People (1980), al lui Robert Redford, unde, după furtuni devastatoare, personajele ajung să înțeleagă că lucrurile nu se negociază în termeni de vinovați și plăți. Într-un film bun toată lumea are dreptate – asta ar trebui să se predea din prima oră viitorilor scenariști –, dar în viață nu prea știi de dinainte cum va evolua fiecare, ce lecții are de învățat și cât de mult e dispus să le învețe.
Nici în Ordinary People, distins cu Oscar pentru cel mai bun film, regie, scenariu și rol secundar masculin (Timothy Hutton), nu toată lumea e dispusă să învețe, pentru că nu toată lumea se poate confrunta cu propriii demoni. În filmul scris de Alvin Sargent după romanul lui Judith Guest (unul dintre cele mai adevărate filme despre relațiile interumane), o familie încearcă să se adune după moartea accidentală a unuia dintre copii. Trauma îl face pe fiecare să se izoleze de ceilalți: fiul rămas (Timothy Hutton) în vina că nu și-a salvat fratele, mama (Mary Tyler Moore) care l-a iubit mai mult pe fiul mort refulează durerea, iar tatăl (Donald Sutherland) încearcă să țină lucrurile sub control. Apariția unui psiholog bun (Judd Hirsch) va determina apele să se desfacă și să se adune cum trebuie. Băiatul conștientizează sentimentul de vinovăție și începe să-și revină, tatăl intră și el în terapie și-și dă seama că mariajul îi era de mult pe butuci, iar soția decide să plece când vede că normalitatea pe care o mima isteric nu mai acoperă golul din ea.
Dar lucrurile se adună, ce trebuia spus se spune și senzația când ți se pune nodul de lacrimi în gât – că așa e și în viață, o ai rar la un film. Nodul de lacrimi e o formă de catharsis, similar la o scară infinit mai mică cu catharsisul băiatului când îi sare dopul în fața psihologului și tot ce ținuse în el o viață iese cu bulbuci.
Cam despre asta mi-ar plăcea să scriu, dar nu acum. Azi, când am reluat textul, mama e și mai rău, cred că s-a cam terminat cu fotoliul și serialul.