Oare ce m-a ținut atâția ani deoparte de muzica lui Morrissey, încât nu i-am pomenit măcar numele în vreun textulete?
Categoric, nu rumorile despre homosexualitatea lui, abil puse în circulație și întreținute de el însuși încă de la primul disc al trupei The Smiths, pe coperta căruia figurează bustul lui Joe Dallesandro, un tip din anturajul lui Andy Warhol, actor în filmul programatic Flesh, regia Paul Morrissey, 1968. Știu, subiectul este delicat și încă stârnește discuții interminabile. Cum, însă, e ceva inclus în datul natural, precum forma nasului, culoarea ochilor sau lungimea penisului, mi se pare că nu-i nimic de discutat. O parte din omenire a înțeles asta. Este o evidență că destui rockeri aparțin minorității homo, iar valoarea muzicii compuse de ei atinge cote de subtilitate inaccesibile multora. Atunci, care să fie explicația că l-am neglijat pe acest cântăreț inconfundabil? Nimic alta decât ceea ce prozatorul Radu Petrescu, corifeu al Școlii de la Târgoviște, numea „meteorologia lecturii“. Adaptată la domeniul rubricii, sintagma se poate reformula drept „meteorologia audiției“.
N-a fost o revelație când l-am auzit prima dată pe Steven Morrissey ca solist vocal în The Smiths. Nu știu anume când, nici dacă i-am reținut numele, grupul îl turtea pe-al fiecărui component. Dar piesa Queen is Dead, de pe albumul omonim din 1986, nu putea să-mi treacă pe la ureche fără ca pornirile anarhiste să rămână în letargie, eu fiind mereu un republican atroce! (Aici s-ar cuveni inserat emoticonul feței care se hlizește cu lacrimi!)
Apoi, Margaret on the Guillotine, din albumul solo Viva Hate, 1988, pur și simplu m-a lăsat interzis: „The kind people/ have a wonderful dream/ Margaret on the guillotine/ because people like you make me feel so tired/ when will you die? /…/
please die/ and kind people/ do not shelter this dream/ make it real/ make the dream real“. Îmi amintesc precis: în acei ani aveam un vis similar despre Ceaușescu, individul care colecta toată ura poporului nostru disperat. Numai că eu visam că-l împușc, efectiv, pe Conducătorul“ care s-a dovedit a fi altceva decât credeam. Totuși, nici aceste foarte vagi conexiuni nu mi l-au adus pe Morrissey în bibliografia curentă. Și atunci?
Simplu: rareori am fost atent la specificul său vocal. Morrissey abordează cântatul ca și cum ar fi un crooner, deși nu este acompaniat de orchestră complexă, ci de-un obișnuit combo rock. Vocea, total diferită de a crooner-ilor, joacă într-un soi de falsetto straniu. După ce îl auzi prima oară pe Morrissey, nu-l mai poți uita. Probabil că, pus în fața evidenței, solistul ar surâde ironic. Cine îi vede un spectacol, nu ratează referințele. La costum comod nou sau în haine ca de stradă – blugi delabrați și cămașă înflorată –, Morrissey are pe scenă gestica lui Frank Sinatra, seriozitatea lui Andy Williams, zâmbetul unuia ca Bing Crosby și tristețea șăgalnică a lui Dean Martin încrustată între sprâncene. Cât despre atitudinea sa în societate – vegetarian, antiregalist și laburist militant –, asta-i chestie de management al personajului întrupat. Contează versurile lui, cu nimic mai prejos decât ale poeților consacrați, devenite obiect de studiu școlar. Iar faptul că un recent sondaj BBC l-a situat al doilea pe lista oamenilor influenți în cultura populară engleză face redundant orice comentariu.
Valabilă rămâne muzica. Deși nu posedă pregătire de specialitate, Morrissey știe să aleagă instrumentiștii potriviți, împreună cu care își etalează ideile în cel mai percutant mod posibil. Ultimul său disc, I Am Not a Dog on a Chain (2020, BMG), numără 11 piese în numai 49 de minute, cu teme sociale manifeste și obsesii neobosit(oar)e. Locul 3 direct la apariție îi reflectă valoarea doar parțial.