În România avem 3.228 de unități administrativ-teritoriale (UAT-uri) și sectoare. Din acestea, 41 sunt județe (cu Președinte de Consiliu Județean și Consilii județene), șase sectoare cu primari și consilii locale, 103 municipii, 216 orașe cu primari și consilii locale, precum și 2.862 de comune cu primari și, ați ghicit, consilii locale.
Știm deja, prin deducție logică, faptul că primarii și președinții de consilii județene sunt, în general, câte unul per localitate, cu excepția cazurilor când unul e în pușcărie temporar și altul e mandatat să-i țină locul. Numărul de consilieri locali depinde de numărul de locuitori din UAT-ul respectiv (exceptând județele). Ei pot fi de la nouă (pentru 1.500 de locuitori) și până la 55 pentru Consiliul General al Municipiului București. Consilierii județeni pot fi de la 30 (pentru județele unde sunt cel mult 350.000 locuitori) și până la 36 pentru județele cu peste 650.000 de locuitori.
Nu am găsit un număr total exact de aleși locali, dar vorbim despre câteva zeci de mii. Cu informația asta în gând, imaginați-vă că avem în România două mari partide cu structuri în teritoriu care acoperă aproximativ 99% din aceste funcții cu candidați. Mai mult de o sută de mii de oameni, cumulat, de la PSD și PNL sunt zilele acestea candidați în alegerile locale. Dar mai avem o sumedenie de alte partide medii sau mai mici, care adună și ele ca popa vreo sută de mii de candidați în total. În jur de 200.000 de români verzi sau mai puțin verzi, dar de-ai noștri, sunt candidați zilele astea.
Ușor de înțeles de ce de-alde PSD sau PNL pot participa săptămânal în alegerile locale, pentru că au îndeobște oamenii pregătiți tot timpul. De acord, îi mai rotesc între ei, mai există suprapuneri, dar numărul rămâne relativ constant.
Problema mare o au partidele care, în ajunul localelor, se pun pe căutat. Pentru un partid precum USR, care în patru ani de la ultimele alegeri locale n-a reușit să adune oastea senzațională de „la firul ierbii“, prin teritoriu, să afle că nu mai are încă 6 luni la dispoziție să se pregătească, ci că vor avea loc alegeri concomitent cu europarlamentarele, pe 9 iunie, problema e destul de spinoasă.
Încă mă mir că n-a apărut un potop de știri, ca în 2020, despre minunățiile de candidați ai Dreptei Unite, care are un electorat mai select. Același tip de caracudă sătească există cu asupra de măsură și la PSD și PNL, doar că acolo efectiv nu mai are nimeni așteptări.
Este deja al doilea ciclu electoral în care s-au cristalizat două tipuri de partide în România: cele cu forță în localitățile medii și mici ale țării, PSD și PNL, precum și unul ca USR, puternic ancorat în urbanul mediu și mare. Despre ce fel de partid e AUR ne-om lămuri de pe 9 iunie încolo, momentan este greu de încadrat pe undeva.
Ce e foarte clar este că avem nevoie urgentă de o reformă administrativă care să mai taie din miile astea de localități (care costă bani mulți de la buget, multe comune nestrângând din taxe și impozite nici măcar cât pentru factura de la primărie la curent sau pentru lemnele de foc). Numai că suntem într-un cerc vicios complet: nici PSD și nici PNL nu o vor face prea curând pentru că au 90% dintre aleșii locali, ăștia care-s niște zeci de mii. Și care le aduc voturi prin ricoșeu la toate celelalte rânduri de alegeri. Cei care ar face-o, cum ar fi USR, nu au acces suficient la guvernare și n-au cum să facă 50% plus unu din Parlament ca să impună reforma necesară. De ce? Pentru că n-au aleși locali care să le aducă suficiente voturi. Curată nebunie!
Întrebarea care se pune: oare câte cicluri electorale le-ar mai trebui useriștilor ca să își facă, realmente, structuri în teritoriu. Și, dacă își fac, cu cine? Se poate cu oricine? Că sar orășenii când citesc știri despre cine știe ce Gigel dintr-o comună, ales USR, care face și el ce fac toți sătenii de la PSD și PNL. De unde, așadar, niște zeci de mii de useriști rurali pe placul orășenilor? Că 200.000 de români politicieni profesioniști sigur n-avem!