„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Hipodrom, de Nora Iuga, care va apărea în curând în colecția Fiction Ltd a Editurii Polirom.
– Fragment –
M-am obișnuit cu ideea că după Paște, când mă voi muta la Theresianum, nu o să mă mai caute nimeni… am o fire bună. Sunt trează la tot ce mi se întâmplă și am observat că proverbul ăla care s-a uzat de tot de atâta întrebuințare și nu-l mai crede nimeni – „Tot rău-i spre bine“ – la mine a funcționat totdeauna. Din păcate, am observat că și viceversa e valabil. Scriitorii care își încheie romanul „în coadă de pește“ știu ei ce știu. Mă gândesc acum cât timp o să-mi ia să fac drumul pe jos de la Theresianum până acasă, în Mühlgasse 12. Mai ales când am ore seara până la 7. Și nebunul ăla de proprietar și-a montat la poartă un mecanism căruia nu-i știe nimeni codul. Dacă întârzii un minut peste 9, devii ein Nachtvogel. Cred că picioarele mele de capră-neagră – nu degeaba îmi spunea profu’ de gimnastică la „Iulia Hasdeu“, de câte ori mă vedea, „Te făcu mă-ta vioară, trestie sau căprioară“… pe atunci nu știam că e un vers din Arghezi – rezolvau kilometrul în cinci minute, acum sigur nu mai reușesc performanța asta. Și unde mai pui că timpul se dublează când vorbești de unu’ singur, îți faci planuri de unu’ singur, bârfești, lauzi, condamni, înjuri de unu’ singur și nu te-aude nimeni… „numai când treci pragul ești deplin rezolvat“, m-am trezit azi-dimineață cu vorbele astea pe buze… dar n-aduce anu’ ce-aduce ceasu’! Încep să mă obișnuiesc tot mai mult cu ideea singurătății. Numai în cărți mă simt într-adevăr la mine acasă, poate sentimentul ăsta se leagă și de Silviu și, evident, de Biblioteca Astra, am impresia că mi-a fost dat și mi-a fost luat pentru o singură dată. O singură dată poate însemna totul… te naști o singură dată și mori o singură dată! De unde știi? „Dar poate că visăm“, spune Hamlet, iar Hamlet. Așadar, în sala mare de lectură de la Astra. Citesc Mănăstirea din Parma. Sunt câteva personaje acolo care mă fascinează: contesa Sanseverina și Ferrante Palla, om liber – nu mai știu dacă se scrie cu doi r sau cu unul singur –, dar am mai găsit acolo un gând care m-a fulgerat undeva, cândva, nu mai țin minte cu ce prilej… deci marele păcat al cunoașterii e sacru, ca să-l trăiești total, trebuie să-l faci în altar, doar așa-i atingi desăvârșirea. Iar am luat-o razna, cum fac mereu când vorbesc în gând.
În sala mare, la ora 16, doar câțiva cititori. Admiratorii mei, seniorii, își fac probabil siesta de după-amiază. Doar la o masă, în colțul sălii, un tânăr. Corect îmbrăcat și, după trăsături, pare de familie bună. Am un miros fin al exemplarelor umane! Fiind doar noi doi cam de-o vârstă și de sexe diferite, schimbăm câteva priviri, aparent la întâmplare. Prin geamurile înalte, soarele ne bate-n ochi. Cred că, alegându-ne mesele de lectură în colțurile extreme ale sălii, nici nu ne distingem prea bine trăsăturile. Nu știu dacă întâmplarea sau nevoia de-a schimba câteva cuvinte cu cineva ne-au împins pe amândoi la fumoar în același timp. Normal că am intrat în vorbă, era student în anul 5 la medicină la Cluj… îl pasiona endocrinologia, o zonă care mă preocupa și pe mine, deși toate lucrurile esențiale pentru viața mea – sigur, la 23 de ani, o experiență scurtă – reușisem până acum să mi le explic și să mi le rezolv singură. Venise să-și petreacă vacanța de Paște acasă. Când ne-am terminat țigările, ne-am întors total detașați la lecturile noastre.
Începutul de aprilie era neobișnuit de frumos și, când am auzit pendula din sala de lectură bătând de șase ori, m-am ridicat, mi-am strâns cărțile, mi-am pus geanta pe umăr și m-am îndreptat spre cabina în care stătea ca-ntr-o vitrină custodele. Pe fișa de lectură îmi scrisesem cu câteva săptămâni în urmă numele Iuga, destul de indescifrabil, și doamna custode m-a întrebat dacă sunt rudă cu marele Iorga. „Da, sunt nepoata lui“, i-am răspuns cu nonșalanța caracteristică. Doamna din spatele geamului a înflorit toată, ca o sorcovă de Anul Nou, și cu ochii umeziți mi-a spus: „Vai, tovarășă, nici nu știți cât de onorată mă simt să vă cunosc!“. Micul meu orgoliu se pișa pe el de bucurie ca un cățeluș. Chiar, n-am să înțeleg niciodată de ce micile, inocentele mele înșelătorii, cu care pedepsesc naivitatea semenilor mei, mă fac să-mi trăiesc euforia unei superiorități de doi bani. Poate așa îmi plătesc eu umilințele de care n-am dus lipsă.
Întorc capul spre masa din fundul sălii să-l salut, dar studentul nu mai e acolo. Masa e goală. Mă gândesc c-o fi plecat când Sanseverina se plimba cu Fabrice del Dongo în barcă pe un lac cu nuferi. Contesa era irezistibilă, ca orice nobilă de 50 de ani care știe să fie cochetă cu stil, el era irezistibil ca orice tânăr exaltat și timid… eu mă mutasem cu totul sub umbrela de soare a contesei, cum să-l mai fi văzut pe viitorul endocrinolog.
După ce predau cărțile și întorc capul să-mi pun geanta pe umăr, îl văd pe tânărul de care uitasem cu totul în spatele meu.
AUTOAREA
NORA IUGA s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN Club. A publicat volume de versuri, printre care: Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Opinii despre durere (1980), Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000), Piața cerului (1986), Dactilografa de noapte (1996, 2010), Spitalul manechinelor (1998, 2010), Autobuzul cu cocoșați (2001, 2010), Petrecere la Montrouge (2012), Câinele ud e o salcie (2013), ascultă cum plâng parantezele (2016). Volumele sale de proză și poezie au fost traduse în mai multe limbi. A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc., dar și cărți pentru copii. În anul 2007 a primit Premiul „Friedrich-Gundolf“, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Darmstadt. La recomandarea președintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de merit“ în grad de Cavaler. În anul 2017, președintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Național „Pentru Merit“ în grad de Comandor. La Editura Polirom a publicat romanele Sexagenara și tânărul (2004, 2012), Săpunul lui Leopold Bloom (2007), Hai să furăm pepeni (2009, 2015), Harald și luna verde (2014, 2016) și Lebăda cu două intrări (2016, 2017).
CARTEA
Copilăria, tinerețea și senectutea sunt cele trei borne pe care este construit bildungsromanul Norei Iuga, povestea unei vieți ce a gravitat mereu în jurul Hermannstadtului, orașul nespuselor bucurii, dar și al marilor tristeți. Aici începe povestea fetiței Nora, în interbelic, cu prieteni și jocuri, cu lecții la școala Ursulinelor și sași care își păs-trează tradițiile cu strictețe și, mai ales, cu Jovis, calul alb din vitrina lui Schuster ce i-a însoțit gândurile toată viața. Tot aici revine mai târziu ca tânără profesoară la o școală cu predare în limba germană în timpul regimului comunist și devine feblețea elevilor, ceea ce o ajută să treacă peste toate neajunsurile epocii. La vârsta senectuții, deși locuiește la București, gândul i-a rămas la același oraș al copilăriei. Hipodrom, un roman cu puternice accente autobiografice, aduce în fața cititorilor o viață încercată, dar presărată cu momente luminoase, precum și slăbiciunea autoarei pentru Sibiu și locuitorii lui, pe care i-a purtat în suflet mereu.