Intuind ca poate exploata in folos personal „descoperirea”, l-a invitat sa cinte impreuna. A primit doar un gest de complezenta. SRV a facut partea de chitara pe discul (oarecare) Let’s Dance, dar i-a refuzat lui Bowie contractul de turneu. In singele sau vibra altfel de muzicalitate, pusa imediat pe disc la invitatia lui Jackson Browne, in studiourile californiene.
Privind retrospectiv, ce mi s-a parut impresionant si tragic la SRV este ceva imprecis definit prin constructia lexicala „artistul care nu s-a luat in serios”. Nu-i vorba, Stevie s-a purtat mereu ca un chitarist, instrumentist, compozitor, om de spectacol, cu toate bubele si frumusetile obisnuite acestui fel de-a fi (droguri, bautura, exigenta si perfectiune in muzica). Dar parca nu a crezut ca este un artist adevarat, original, absolut unic! Exista in felul sau de a cinta un accent jucaus, ca si cum ar face cu ochiul si-ar zice: e un fleac! Fleacul acela era insa boaba diamantina pe care n-o mai avea nimeni, era talentul cu care SRV a fost harazit de Creator. Eric Clapton, auzind aprecieri bune despre texanul uimitor, s-a dus la un concert. Tot timpul, marturisea apoi, s-a gindit ca el nu poate sa scoata ce scoate SRV de pe chitara. Si nici nu va incerca, isi spunea in drum spre casa. Dar nu trecusera nici 20 de minute de cind bagase masina in garaj, ca il si dureau falangele din cauza stradaniei de a prinde „secretul” americanului…
Ca fiecare chitarist are secrete proprii, n-as baga mina in foc. Dar ca sa iasa in evidenta, sigur trebuie sa aiba ceea ce la pianisti se cheama tuseu. E o banalitate pe care nu ma obosesc s-o examinez. Pot doar sa certific feelingul degajat de texan. Senzatia trezita in mine la primul disc ascultat integral a fost cu totul deosebita de orice traisem inainte! Printr-o ciudata asociatie de impresii si stari psihosomatice, mi s-a parut ca atinsesem un fel de „acasa”, cu tot ce inseamna asta – comoditate, implinire, siguranta, contopire in substanta primara din care sintem facuti. Nu e nevoie sa precizez ca la data respectiva, ca si azi, legatura mea cu Texasul chitaristului este intermediata complet de mijloacele audio-video. Pesemne ca, dincolo de apartenenta la un neam, exista ceva comun, ce ne face pe toti o apa si-un pamint…
SRV s-a straduit sa para un discipol al lui Jimi Hendrix. Nimic de zis, giumbuslucurile pe scena, riffurile pe ici-colo, piesele preluate, chiar si moartea prematura datorata accidentului de helicopter fac din muzica si cariera sa variante hendrixiene. Dar o ureche atenta, ca si sufletul ascultatorului dedicat, nu pot fi inselate: Stevie cinta cu mult mai bine decit Jimi chiar piesele acestuia!
Pun discurile lui SRV in fiecare saptamina. Nu stiu ce ma incinta cu deosebire. Vocea n-are un timbru impresionant; da, dar ce dulceata de lamiie macerata in miere si diluata cu whiskey!… Chitara… Hai sa nu exagerez. In relatia cu vreun muzician sau cu vreo formatie rock, eu n-am si gimnastica intelectuala! Pentru ca aceasta muzica nu se simte la nivel cerebral; iradiaza-n alte parti ale corpului, pe care nu le mai numesc…