Expresia „două vorbe“ e un produs lingvistic ieftin, dar rezistent – bun în toate zilele săptămânii, ceea ce e grozav, mai ales pentru cine nu-și permite cuvinte scumpe.
Rolul principal al lui „două vorbe“ este de a exprima îngâmfarea într-un mod discret, care să iasă cât mai mult în evidență: „aș adăuga aici două vorbe despre variațiile de viscozitate ale fluidelor pseudoplastice non-newtoniene“, sau, în funcție de cârciumă, „extincția în masă cauzată de impactul meteoritului de la Chicxulub la limita K-Pg merită, după părerea mea, două vorbe“. Ai avea, deducem, mult mai multe de spus despre Chix… Chicxulub, dar limuzina așteaptă și întrebarea pe care ți-o pui e dacă nu cumva un exces de informație (adică de la trei vorbe în sus), ne-ar băga pe toți cei care te-ascultăm în ceață, ca pe dinozauri.
Îmi place în asemenea situații să mi-i închipui pe vorbitori trebuind să recurgă la aceeași formulă ca vehicul al umilinței: „draga mea, dă-mi semn din vreme când mai treci pe la carmangerie… să pot fi și eu acolo, într-un colț, poate-mi spui două vorbe măcar, atât – două vorbe… să te-aud…! are bojoc proaspăt“. Care vor fi cele două vorbe anume, nu contează – doar faptul că cicisbeul va auzi vocea adoratei sale. Cuvintele au un rol minor în această relație. Relație căreia nu îi prevedem nici un viitor, de vreme ce ei nu pot să stea la o parolă dacă el nu-i trimite slovă din timp.
Studentul străin care învață româna va folosi cu mândrie forma „o pereche de cuvinte“. Aș fi absurd să spun că nu înțeleg la ce se referă. Și poate asta îmi va aduce aminte de câte ori am fost înțeles de alții într-o limbă străină nu datorită cuvintelor desperecheate pe care le-am folosit, ci numai datorită feței și gesturilor. E adevărat însă că dacă studentul străin e la medicină, asta ne dă ocazia să facem semn că până aici, noi asta nu suntem dispuși să tolerăm: cum să te opereze cineva care nu vorbește perfect română? Păi ăla e om?! Acceptăm totuși până la urmă ca studentul să poată folosi calcuri lingvistice la examen, cu condiția să nu se oprească mai târziu în mijlocul operației ca să spună două vorbe despre extincție.
E esențial ca din când în când să fim hipercorecți. Prea ne ferim de hipercorectitudine: „este greșit să spunem «două vorbe». Când îi aud, înnebunesc! Corect este «două voroave». Dacă e slav, e slav. Eu nu am nimic cu latina. Am prieteni latini. Dar originea cuvintelor, domnilor. Se pierde mult. Ne ia totul.“
Și apoi agresiv: în ședința comitetului de bloc, după ce a vorbit vecinul de jos, cu pretențiile lui josnice: „îmi dați și mie voie să spun două vorbe?! da? pentru că până acum dvs… și atunci dvs…“. E un cod morse, un două vorbe, doi dvs.
În fine, există și o întrebuințare onctuos-amenințătoare, despre care aflu de la un amic, cunoscut om de litere și de vorbe. Primește frecvent mesaje de la ziare, platforme culturale etc. în care îi sar în ochi de la bun început aceste cuvinte fatidice: „trimiteți-ne așadar două vorbe despre [subiectul zilei]… parvină… închiderea ediției… mâine“. Noi, mă grăbesc să precizez, nu-i cerem niciodată colaborări cu date limite atât de drastice, pentru că înțelegem că are nevoie de timp să rescrie de trei ori cele două vorbe.
Trebuie neapărat adăugat, înainte de a încheia, că în redacție nici nu se permite, de altfel, folosirea acestei sintagme. În locul ei se spune, cu sânge rece, „treisprezece caractere cu spații“.