I-am propus soției să vină cu mine și cu Poker la cabinetul veterinar, fiindcă e posibil ca în viitor să apară situația în care să trebuiască dus clăpăugul la deparazitare când eu nu sunt acasă. A acceptat.
Nu este recomandat ca ambii stăpâni să intre. Ea a rămas în curtea cabinetului, conversând politicos cu proprietarii unui labrador. Era un labrador din ăla cu vestă de câine utilitar, cu comenzi în engleză, care pare că le știe pe toate și te salvează din largul oceanului. Pe Poker mi l-au rezolvat repede, fiindcă e genul care se bucură ca prostul la crănțănele, iar pe lângă ele îi poți da să înghită orice. Mai greu este să îl convingi să se suie pe cântar, dar asta se rezolvă urcând și eu, apoi scăzând omul din masa totală, de unde mai mereu rezultă 68 kilograme de puturos alintat. Viza pe carnetul de sănătate, mulțumesc, hai acasă.
Ies în curte și prind un final de conversație dintre doamna mea și doamna cu labrador. Am înțeles că ceva se programase pentru a doua zi la ora optsprezece. Probabil grătar cu noii noștri prieteni, îmi zic și zâmbesc aprobativ, salut și plecăm fiecare cuplu în treaba lui. Doar că privirile de final ale fetelor nu erau cele mai binevoitoare, mai degrabă păreau să-și zică „lasă că vezi tu“.
Nu era nici un grătar. Era un concurs stupid, urmare a faptului că soția mea a afirmat că și Poker știe să înoate, ba chiar o face cot la cot cu mine, gata oricând să mă salveze. Frântura de adevăr se trage din ziua în care am căzut cu tot cu undiță în lacul Ezăreni, ținând în cealaltă mână lesa câinelui, fiindcă nu voiam să îl las să umble aiurea. Atât de tare s-a speriat de apă, încât a ieșit, târându-mă după el, în câteva fracțiuni de secundă. Cu greu s-ar putea numi un gest salvator, dar când o altă femeie îți proptește în fața ochilor competențele labradorului, la pachet cu ale soțului, trebuie să lupți. Competiția consta în traversarea aceluiași lac, pe lățime, tandem câine – om.
Pe locuri, fiți gata, start, ăștia doi zici că erau torpile, iar eu nu reușeam să conving Pokerul să intre în apă. Tensionasem lesa ca pe o coardă de pian. L-am luat în brațe și am adoptat stilul voiniceasca ciungului. Când tandemul om – labrador mai avea cam zece metri pănă la finiș, eu abia mă apropiam de jumătatea cursei, dar nu destul de departe cât să nu observ privirea deznădăjduită a propriei soții. Așa că am început să strig „help, SOS“ și, spre disperarea stăpânului, labradorul s-a activat instant și a pornit spre noi. Ne-a tras până la mal, de unde Poker m-a târât spre victorie. Amândoi am primit hrană caldă.
Un comentariu
Vai, nu pot să cred. Dacă era câinele meu, nici nu începeam cursa, oricum nu se apropie de apă, ceva traumă din viața anterioară bănuiesc.