N-am aflat ce este arta respectiva, chiar daca mi-am tocit rabdarea, am cheltuit banii, am pierdut vremea, mi-am zdruncinat creierii si-am „regizat” eu insumi citeva clipuri fara pretentii. Nu mi-am pierdut insa placerea de-a revedea zappa-celile, unele chiar capodopere de – sa nu scriu „arta video”, ca poate exagerez; cred ca improvizatie multimedia suna mai nimerit. Voi exemplifica prin filmul The Dub Room Special! (1982).
Subiectul e simplu: Zappa trebuie sa editeze un concert filmat in august 1974. Formatia care sustinea legendarul „performance” trebuie consemnata, fiind printre cele mai izbutite componente din rock: Ruth Underwood, percutie, vibrafon; George Duke, claviaturi; Chester Thompson, baterie; Tom Fowler, bas; Napoleon Murphy Brock, vocal, saxofoane, flaut; Zappa, chitara, vocal. Oricare alt sef de productie ar fi mixat citeva secvente inspirat alese, efecte de studio si instantanee din viata de turneu a trupei. Zappa insa e un artist care descopera, sub orice banalitate, ceva interesant. Aflat in elementul sau natural – studioul de postprocesare – el se apuca sa intervieveze pe tipii care lucreaza acolo. Pus dinaintea camerei de luat vederi, fiecare tehnician devine un actor cu replica vie, haioasa, interesanta ori numai sobra, timida, concisa. Asistam la un moment de magie: Zappa ii transforma pe acesti oameni in artistii propriei existente. Astfel ca, sub ochii uimiti ai privitorului, intreg studioul Compact Video („cel mai bun din San Fernando Valley, profesional aproape de domeniul SF”, zice de mai multe ori vrajitorul Zappa, el insusi actor, regizor, reporter si intervievat simultan!) devine o masinarie ce nu doar produce arta, ci este arta! Pe atunci nu luasera avint gadgeturile ce ne umplu azi buzunarele, birourile sau servietele. Oricare dintre aparatele audio-video are un design menit sa incinte ochiul. Inainte sa fie functionale, ele au fost fictionale, produse ale imaginatiei unui artist. Zappa nu face decit sa le aseze in lumina adecvata.
Impletind, ca un romancier postmodernist, sase planuri temporale, cu umor, savoare si ceva horror (animatiile in lut ale lui Bruce Bickford), Zappa aduce in cadru tot ce prinde in preajma. Dar nu la intimplare! De fapt, aici se vede ca omul avea mintea anume construita pentru imbinari perfecte ale sunetului cu imaginea si gestul. Stiu ca fraza de mai sus nu se ridica la cerinta unui articol destept. Cum atribute ca genial, diabolic, fenomenal etc. au tot fost folosite, mi-e greu sa gasesc o formula definitorie pentru un artist desavirsit. Si daca ma gindesc bine, aceasta formula nu prea poate fi nimerita, nici lipita definitiv pe cariera cu multiple fete creative a celui parca descins din commedia dell’arte. Radacinile mediteraneene, de care el insusi facea caz intr-o vreme, ar putea explica polivalenta, spontaneitatea, inventivitatea in domenii tangente, tot ce inseamna fenomenul Zappa. Privind azi, pentru a nu stiu cita oara, The Dub Room Special! am avut certitudinea ca mobilitatea stilistica a lui Zappa e definitorie pentru vremurile noastre. Viteza halucinanta in care ni se duce viata, violenta informatica, explozia coloristica, goana dupa himere, caricaturile numite „oameni politici”, macabrul strazilor, balegarul stimulentelor artificiale, mincarea preambalata etc. sint un palindrog cotidian. Poate fi citit oricum, dar creeaza dependenta!
La urma urmei, si muzica lui Zappa e un drog, asa ca pun punct consumului. Episodul asta!