August e luna concediilor în industria discografică, pentru că septembrie e și pentru muzicieni un nou început. Pe lângă marea de reeditări, cinci albume proaspete pentru topul personal și subiectiv al celei de-a cincea luni pandemice din 2020: două opere între baroc și contemporan, un Mahler mare cu Jurowski și Rundfunk Berlin, un minunat Rahmaninov-Babaian, un cameral Brahms de păstrat și o delicioasă reeditare istorică. De citit, ca de obicei, și cu urechile.
Sergei Babayan – Rachmaninoff: Préludes; Études-Tableaux; Moments musicaux, Deutsche Grammophon, 7 august 2020
„Muzica e o noapte calmă în lumina lunii, e foșnetul frunzelor vara, e sunetul îndepărtat de clopote la asfințit. Muzica se naște din inimă și vorbește doar inimii; e iubire!“, răspundea poetic Rahmaninov la întrebarea ce este muzica. „E dezarmant“, spune Serghei Babaian, „dar nici cu această foarte sofisticată definiție compozitorul nu poate descrie o fărâmă din ce e muzica lui“.
Pentru interpret ea are o paletă emoțională infinită: în adolescență, când era gata să abandoneze pianul, tatăl său îl pune să asculte Concertul nr. 2, care îl va face să se reîndrăgostească de muzică. Pentru debutul la o casă mare, alegerea pieselor e un spectacol în sine: nici o lucrare de virtuozitate, Rahmaninov e oricum un compozitor dificil pentru pianiști, miniaturile selectate fiind inspirație și însoțitoare de o viață. Delicatețe transparentă (Op. 21 No. 5 Lilacs), naturalețe improvizatorică (Op. 23 No. 8 și Op. 32 No. 12), lirism liber cu pronunțat rubato (Études-Tableaux op. 39) și nostalgia infinită a exilatului, tradusă cu inteligență și finețe a controlului emoțional de către Babaian, mai ales în No. 10 din Op. 32, Lento, de o frumusețe inumană. Stabilit la New-York, pianistul de origine armeană în vârstă de 59 de ani cunoscut mai mult ca profesorul lui Daniil Trifonov și partenerul la patru mâini al Marthei Argerich e un mare interpret și un om discret, care detestă lumina reflectoarelor. Un cânt îndrăgostit într-o frumusețe de disc înregistrat cu zece ani (!) ani în urmă și dedicat profesorului său Georgy Saradgev.
https://www.youtube.com/watch?v=dY-yh9DgaQk
DG4839181
Serghei Babaian, pian
Serghei Rahmaninov (1873-1943)
Transcripții (9&13) Arcadi Volodos
Înregistrări decembrie 2009, Friedrich-Ebert-Halle, Hamburg, Germania
https://open.spotify.com/album/5952RUol8Nl7Ihk1zcaUb4
Le Concert Spirituel & Hervé Niquet – Lully: Armide 1778, Alpha, 21 august 2020
Lully e mort de aproape un secol când Francoeur îi revizuiește ultima operă scrisă cu libretistul Philippe Quinault. Armida e despre iubirea imposibilă între o vrăjitoare sarazină și un cavaler creștin în timpul primei cruciade, după La Gerusalemme liberate de Tasso și se bucurase de un succes neîntrerupt 80 de ani de la premiera din 1688.
Dar e un adevărat curent în Franța secolului 18 în a restaura gloria lirică – tragedia a avut parte nu mai puțin de tre variante, n ceea ce Voltaire numea gustul pentru „le siècle de Louis XIV“. Orchestrație și coregrafie, dar când revizioniștii se ating de recitative și monologuri scandalul e imens – Mondonville a trebuit să-și ardă varianta la Thésée după același Lully pentru a scăpa de furia operiștilor.
În 1778 Gluck e deja suveran pe scenele Parisului, fanii erau, ca și astăzi, împărțiți în tabere și bisericuțe pe criterii de gusturi și administrație a teatrelor, iar această versiune nu va fi cântată niciodată. E meritul Bibliotecii Naționale Franceze și a Centrului de Muzică Barocă de la Versailles pentru premiera din aprilie 2019 la Théâtre des Champs-Elysées, apărută acum pe disc în realizarea Le Concert Spirituel și Hervé Niquet – acesta e nivelul la care se ocupă alții de trecut! Un liric baroc exceptional, cu Véronique Gens minunată în partitura tragediei, voce puternică, ardentă, cu Reinoud Van Mechelen strălucitor în timbru și interpretare, dar cu momente ușor estompate de tutti și un excelent bas Tassis Christoyannis. Ansamblu impecabil, cor și orchestră. De ascultat, pentru frumusețe și experiența de a asculta Lully prin urechile sfârșitului de secol 18. Până la concertele de la miezul nopții mai e încă mult.
https://www.youtube.com/watch?v=9xINLyw_mQ4
ALPHA973
Katherine Watson, Véronique Gens, Chantal Santon Jeffrey, soprano
Philippe-Nicolas Martin, Reinoud Van Mechelen , Zachary Wilder, tenor
Tassis Christoyannis, bas
Le Concert Spirituel Choeur et Orchestre, Hervé Niquet
Jean-Baptiste Lully (1632 – 1687)
Louis-Joseph Francoeur ((1738-1804)
Înregistrări aprilie 2019, Arsenal Cité Musicale-Metz, Franța
https://open.spotify.com/album/3ALjVYGUhIxprQPkuOGAsF
Daniel Müller-Schott & Francesco Piemontesi – Brahms: Sonatas Op. 38, 78 & 99, Orfeo, 7 august 2020
Muzica de cameră a lui Brahms e fascinantă, iar această înregistrare fără exteriorizări false ori virtuozități inutile a celor două sonate pentru violoncel, împreună cu aranjamentul sonatei pentru vioară op. 78, e una convingătoare și profund nuanțată. E chimie veritabilă între cei doi interpreți care în 2015 au scos un magnific Britten-Prokofiev-Șostakovici.
Brahms spunea că în prima sonată „pianul ar trebui să fie poate partener, poate lider, dar întotdeauna un companion atent care în nici un caz nu trebuie să rămână doar simplu acompaniator“. Piemontesi e ce își dorea compozitorul, plus atenție minuțioasă la fiecare detaliu din partitura pe care Müller-Schott o interpretează palpitant, dar cu liniște imperturbabilă. Dialog și sincronicitate în cântul celor doi, cu atmosfera intimă și atât de caracteristică muzicii lui Brahms, de la temele întunecate și feeria expansivă încheiată cu fuga referință bachiană din Mi minor op. 38, până la atingerea pasiunii reflexive din mult mai simfonica Sonată în Fa major op. 99.
Violoncelistul care a studiat cu Schiff și Isserlis și pe care l-am văzut în 2019 la Festivalul Enescu cu Cameristi della Scala în Do major de Haydn are sunet cald și energia perfectă pentru osmoza unui duo. Între cele două lucrări, aranjamentul la op. 78, care aparține chiar violoncelistului, poate cea mai frumoasă sonată de Brahms, sună suplu, transparent în prima mișcare, cu vârful potrivit de nostalgie resemnată în Adagio-ul median și tehnica surprinzătoare la deplasarea între registre a lui Daniel Müller-Schott în partea a treia. Un Brahms interiorizat, un Brahms „din interior“. De păstrat.
https://www.youtube.com/watch?v=OiZ2_1mFT18
C979201
Daniel Müller-Schott, cello
Francesco Piemontesi, pian
Johannes Brahms (1833 – 1897)
Înregistrări 7-10 ianuarie 2018, BR Studio 2, Bayerischer Rundfunk München, Germania
https://open.spotify.com/album/41brcVstD6j8CSWvXEAozx
Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin & Vladimir Jurowski – Mahler: Das Lied von der Erde (Live), Pentatone, 28 august 2020
„Încă mai simt primele emoții fulgerând în mine atunci când aud tema introductivă a cornilor“, spune Vladimir Jurowski despre prima întâlnire, la 15 ani, cu Cântecul pământului în versiunea Bruno Walter, una dintre cele mai profunde lucrări ale lui Gustav Mahler. Între simfonie și ciclu de lieduri cu orchestră, partitura a avut lecturi „subiective“, ca cele ale lui Bernstein sau „obiective“, ca versiunile Boulez. Jurowski mărturisește că își dorește o cale de mijloc pentru muzica pe care o vede ca „nou mod liric“ pentru Mahler, în contradicție cu „eroicul“ beethovenian – poate tocmai de aceea s-a și ferit compozitorul să-și numească lucrarea „simfonia a IX-a“.
Omniprezentul director artistic al Festivalului Enescu are o bogată experiență în Mahler, mă gândesc la înregistrările cu London Philarmonic, iar eseul din prezentarea acestui disc e impresionant: „Cred că Mahler juxtapune conștient aici mortalitatea oamenilor și natura nemuritoare a Vieții în sine, în acest sens fiind mai apropiat de învățăturile lui Buddha sau Lao Tse decât de cele ale creștinismului sau iudaismului“. Și interpretarea e impresionantă, Jurowski modelează lucrare mai mult ca un lied, cu acuratețe superbă a traiectului individualizat celor șase părți, cu un încrezător Robert Dean Smith și o excelentă Sarah Connolly soliști. Concluzia Das Abschied, un rămas bun al creatorului, e senzuală și tragică, cu solista însingurată de țesătură simfonică obiectivizată, departe de lume și frământările ei. Un Das Lied mare, într-un live încântător, cu un sunet perfect.
https://www.youtube.com/watch?v=lf-c0yOOEgI
PTC5186760
Robert Dean Smith, tenor
Dame Sarah Connolly, soprano
Rundfunk-Sinfoniorchestrer Berlin, Vladimir Jurowski
Gustav Mahler (1860 – 1911)
Înregistrare live Berlin Philarmonie, 1 octombrie 2018
https://open.spotify.com/album/5yYwCozr7XjRWTjPWu2sb5
Missy Mazzoli – Proving Up, Pentatone, 21 august 2020
Missy Mazzoli, prima femeie compozitor comisionată de Metropolitan Opera House, s-a afirmat în ultimii ani în teatrele lirice din State. Limbajul ultramodern al autoarei născute în 1980 folosește instrumente electronice, percuție, dar și harmonica și chitară acustică, cum se întâmplă în Proving Up, cea de-a treia operă a doamnei numită entuziast „un Mozart postmilenial din Brooklyn“ în „Time Out New York“.
Comandată de Washington Opera lucrarea e înregistrată de International Contemporary Ensemble și Christopher Rountree, cu soliștii operei din Omaha. E a treia colaborare a compozitoarei cu libretistul Royce Vavrek într-o montare pe povestire suprarealistă de Karen Russel. Scrisă pentru șase cântăreți și 13 instrumentiști, opera de cameră e despre visul american și absurdul lui, plecând de la Homestead Act din 1862, care promitea 160 de acri de pământ oamenilor ce îndeplineau un set arbitrar de cerințe, cea mai aberantă fiind procurarea unei ferestre de sticlă (!). O partitură densă, aglomerată de suprapunerea real-fantastic, cu orchestrație aridă și repetiții obositoare, compensate inteligent de consistente linii vocale tradiționale, care spune povestea sacrificiului vieții pentru proprietate, o poveste în care se simte și parabola progresistă a masculinității toxice.
E prima înregistrare pe disc a compozitoarei și a fost inclusă de Pentatone în American Opera Series. „The Washington Post“ a numit-o „îngrozitoare … puternică … o adevărată operă a timpului nostru“. Și de aceea, de ascultat.
https://www.youtube.com/watch?v=FlQqjAs-UxA
PTC5186754
Michael Slattery, tenor
John Moore, baritone
Talise Trevigne, soprano
Abigail Nims, mezzo-soprano
Cree Carrico, soprano
Andrew Harris, bass
Missy Mazzoli (n.1980
Înregistrare live Ware House Productions, Omaha, Nebraska, 17-20 aprilie 2018
https://open.spotify.com/album/0vGJQ594P7SpucPpRD4XSU
Toscha Seidel – The RCA Victor Recordings and Franck Violin Sonata, Bidulph, 1 august 2020
Din marea de reeditări a lunii, am ales Toscha Seidel, unul dintre marii violoniști astăzi uitați, un muzician rus de origine evreiască cu un sunet fermecător, într-un rarisim album Biddulph. „Calitatea sunetului lui [Toscha Seidel] este cel mai frumos pe care l-am auzit în cariera mea. E o nedreptate a soartei că nu este considerat al treilea, într-un triumvirat cu Heifetz și Elman“ notează în memoriile sale marele violonist și profesor Carl Flesch, foarte acid de altfel cu colegii săi. Născut la Odessa în 17 noiembrie 1899, Seidel a fost toată viața în umbra lui Heifetz. A fost coleg cu acesta la clasa legendarului Auer, la Conservatorul din Sankt-Petersburg, cântând deseori împreună Dublul de Bach, și apoi într-o rivalitate care a durat toată tinerețea. Are primul turneu american în aprilie 1919, dar, ghinion, după triumful senzațional al lui Heifetz cu doar un an înainte. Pur și simplu nu mai era loc de încă un violonist evreu-rus senzațional. S-a stabilit în California din 1930 unde a condus orchestra de la Hollywood în înregistrări și concerte excepționale – Intermezzo cu Ingrid Bergman 1939 e unul dintre soundtrackurile sale celebre. Pe acest disc, unde e acompaniat de pianiști ca Harry Kaufman sau Max Rabinovitch, îl putem auzi cu un „violin obligato“ pentru soprana glamour Miliza Korjus în Strauss și alte miniaturi celebre înregistrate între ’38 și ’53, cu sunet excepțional în pianissimo, cu triluri incredibile în Menuetul de Mozart și multă pasiune în Sonata de Franck, dar și într-o istorică Much Ado About Nothing de Erich Wolfgang Korngold, cu chiar compozitorul la pian.
https://www.youtube.com/watch?v=bn3iOP7zOlY
Cadenza: Toscha Seidel e și unul dintre eroii unei delicioase piese aproape pop scrise de George și Ira Gershwin în 1921, despre patru mari violoniști evrei ruși, bine-cunoscuți la acea vreme, cu versuri despre „Fritz“ (Kreisler), dar și bătrânul profesor „Leopold“ (Auer), un playsong pe care Gershwin îl cânta de fiecare data la petrecerile la care era prezent măcar unul dintre cei patru „temperamentali și orientali“ Misha Elman, Jascha Heifetz, Toscha Seidel și Sacha Jacobsen:
https://www.youtube.com/watch?time_continue=195&v=q9liNoampOk&feature=emb_logo
B08DWPM1TH
Toscha Seidel, vioară
Max Rabinovitch, Erich Wolfgang Korngold, Harry Kaufmann, pian
Miliza Korjus, soprano
MGM Studio Orchestra, Nathaniel Finston
Lucrări de Mozart, Wagner, Brahms, Heinz Provost, Korngold, Johann Strauss fiul și Cesar Frank
Înregistrări Biddulph 1938-1950, P & C 1997, digital 2020
https://open.spotify.com/album/13ImE0AK51V7HtQgghddQK
Audiție plăcută!
1 Trackback