Mă sună o prietenă din București, uimită că a XIII-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr are loc chiar în condițiile în care întreaga planetă a comutat pe pauză. E adevărat că foarte multe evenimente din cultura vie s-au amânat pentru 2021 ori când se va putea relua activitatea fără spectrul contaminării, iar decizia e perfect de înțeles. Unele erau programate pentru primăvară, adică fix când noul coronavirus făcea ravagii, iar informațiile despre răul pe care-l cauzează erau puține. În bulversarea generală, reportarea era cea mai înțeleaptă.
Alte manifestări erau înscrise în calendarul verii, dar organizatorii, de comun acord cu autoritățile medicale, au ajuns la concluzia că riscul e prea mare, adunările numeroase pricinuind o răspândire incontrolabilă a bolii. Instituții mai curajoase au mutat totul în aer liber și au distanțat publicul, au testat artiștii și au fost extrem de riguroși în privința normelor sanitare.
Refugiul în online a fost o altă soluție demnă de luat în calcul și devenită realitate, legătura intermediată tehnologic cu publicul suplinind, cu bunele și mai puțin bunele ei, conexiunea directă, față în față, în sala de spectacole.
Continuitatea e vitală pentru comunitate
De ce am ținut neapărat ca FITPTI 2020 să aibă loc? Întrucât continuitatea e una dintre caracteristicile cele mai importante ale unui festival. În primul rând, pentru public, pentru care o asemenea manifestare e o sărbătoare. Iar publicul are și mai mare nevoie acum, în aceste timpuri complicate, de alternative culturale care să-l extragă din problematica încâlcită a unei molime care ne-a schimbat toate rutinele. Continuitatea e esențială și pentru artiști, care trebuie să aibă sentimentul că își pot face în continuare profesiunea pe care și-au ales-o, că pot comunica cu lumea prin creațiile pe care le întruchipează pe scenă. Fie ea din scândură, volatilă în online sau în oricare alte forme. Continuitatea e vitală pentru comunitate, dă senzația plăcută că, deși totul e bulversat, chiar pe segmente mici ne putem vedea de normalitate. Și last, but not least, unui eveniment odată ieșit din agendă îi e dificil să revină.
Așa că am amorsat resursele de creativitate și am imaginat un program ce reunește cam toate formele de artele spectacolului îngăduite în prezent: live (indoor și open air), online (live streaming și streaming), radiofonic. Mărturisesc că am mari emoții și stau cu ochii pe numărul zilnic de îmbolnăviri. La atingerea coeficientului de 1,5 cazuri la mia de locuitori, iar Iașul e pe aproape, zona intră sub incidența măsurilor restrictive. Spectacolele de incintă sunt printre primele vizate.
Arta teatrală a avut de-a lungul timpului o relație zbuciumată cu pandemiile. Activitatea scenică era printre primele suspendate. Să exemplific cu o situație. La numai câteva luni de la venirea pe lume a lui William Shakespeare, în Stratford-upon-Avon populația fusese decimată în procente considerabile; în 1592, teatrele londoneze au stat închise vreme de șase luni, o perioadă suficient de îndelungată pentru ca trupele să se refugieze în turnee în afara capitalei sau să se dezmembreze. Istoricii pomenesc un alt fapt relevant în această privință: între 1603 și 1613, teatrele londoneze au stat cu lacătul pe ușă 70 la sută din timp.
Aceste pauze par să fi oferit răgazul pentru finalizarea unor piese de teatru precum Macbeth sau Antoniu și Cleopatra. Iar Teatrul Globe a fost construit semi-open air tot din motive de siguranță sanitară. Ce-i drept, odinioară nu se circula atât de mult ca acum, aglomerările urbane erau incomparabil mai mici și nici medicina nu era atât de avansată.
O legislație care îngreunează activitatea
Revenind la prezent, cearcănele care în perioada izolării se mai retrăseseră, au revenit în forță, ca semn distinct al orelor petrecute în fața ecranului, pentru a răspunde la e-mailuri, a configura programul, a perfecta detaliile organizatorice. O fază nostimă: primul e-mail al unei zile pline pleca din inbox la ora 5:50, lucru remarcat cu amuzament de destinatar. Care m-a ironizat simpatic spunând, în glumă, că nu sunt om de teatru, dacă sunt atât de matinală! Un alt element amuzant: la contractele cu trupele din străinătate, în partea rezervată invitaților e o singură semnătură și nici o ștampilă; în partea noastră, a organizatorilor, sunt cel puțin patru, plus ștampilă. Sunt reflexe birocratice impuse de o legislație care îngreunează activitatea, menținute prin impunerea unor patalamale de tot soiul.
Primesc mesaj de la un fan al FITPTI, de fapt o fană, scandalizată că presa bucureșteană nu reflectă adecvat evenimentul nostru. Îmi atașează și print screen-uri (ca să mă conving că nu sunt doar vorbe, e acțiune) cu misivele electronice către câțiva „capitaliști“ care, da, adesea cred că doar ce se întâmplă la ei e important. I-am mulțumit și am liniștit-o, indicându-i publicațiile care au făcut deja anunțul. Dar e tare plăcut să ajungă la tine reacții de sprijin ca acestea. Îți dau puterea să mergi mai departe. Să continui.
FOTO: Spectacolul Frați, Teatrul Național Timișoara (©Adrian Paclisan)
1 Trackback