Am găsit copiate la sfârșitul unui jurnal de după terminarea liceului câteva citate care fac lumină în problema viciului. Pe aceeași pagină se vede că am continuat o vreme să adaug și alte citate de care dădeam te miri pe unde, dar de data asta pur și simplu din obligația față de colecție. Cred că între timp interesul meu pentru vicii scăzuse sau nu mă mai puteam ridica la înălțimea lor.
Când recitesc aceste cugetări, e încă vizibilă satisfacția pe care trebuie s-o fi avut aflând din cărți că e, de fapt, foarte complicat – viciul nu e neapărat rău, și virtutea poate fi rea, lucruri de-astea. Bănuiesc că o satisfacție similară trebuie să fi avut, scriindu-le, înșiși autorii respectivi. Tonul îl dă acest pasaj din Rozanov: „talentele noastre sunt legate de vicii, iar virtuțile de lipsa strălucirii“. Grea alegere ni se lasă: să fim de partea talentului sau a platitudinii?
Viciul e discutat în contrast cu virtutea – așa cum compari oferte – și de alții. Rougemont zice că viciul e „o virtute rău orientată“. La Camus, „problema e că nu avem nici suficient viciu, nici destulă virtute“. Cam bănuiesc din care cărți anume ale lor sunt citatele, dar atunci am făcut greșeala impardonabilă să nu-mi notez titlul, anul, pagina. Acum recunosc că îmi pasă infinit mai mult de titlu, an și pagină decât de substanța dezbaterii. Dar presupun că e normal să te miști dinspre idei înspre birocrația ideilor.
Jurnalul meu, văd, apără cu cerbicie valoarea bietului viciu de zi cu zi. Malraux: „mulți nu-și găsesc viciul care le-ar salva viața“. Și cum să nu solidarizezi, chiar dacă din motive greșite, cu înțelepciunea umanistă a lui Thomas Mann (viciul este „un omagiu adus vieții“) și a lui însuși Pliniu cel Bătrân („cine urăște viciile, urăște oamenii“). Nu știu dacă vreun mare scriitor a scris pe undeva „hai să fim mai virtuoși, că așa e frumos și bine“, dar ceva îmi spune că nu mi-aș fi notat asta atunci în agenda mea de tinerețe. Ar fi fost o infracțiune la adresa libertății de gândire. Una din caracteristicile uceniciei într-ale cărților este de altfel plăcerea de a te juca cu focul prin hubloul gros al culturii. Să tot trăiești la căldurică războiul prin memorii impecabil scrise și să soliciți imperios, alături de alți revoltați, bunăoară un incendiu universal care să ne purifice. Măcar la 20 de ani să fii poet damnat prin procură. Mai târziu, partea cu poezia și damnarea se duc pe apa sâmbetei, rămâne numai procura (și alte acte).
Ultimele două butade transcrise sunt de prin 2000. Ele arată, alături de observația lui Pliniu de mai sus, că, în ansamblu, antichitatea face față destul de bine în turnirul înțelepților, în ciuda, sau datorită, unei atitudini mai puțin valorizante față de viciu. Bunul meu Aulus Gellius, care a văzut (sau doar a citit) multe, spune așa: „viciul e destul ca să te nenorocească, dar numai virtutea nu ajunge pentru fericire“. Și închei cu Titus Livius, care nu era un gânditor care să te șocheze, dar care avea o oarecare familiaritate cu istoria, iar familiaritatea cu istoria exclude frivolitatea. Undeva în dramatica lui introducere, el spune: „nu putem suporta nici viciile noastre, nici leacurile lor“. Nu e vorba acolo, ce-i drept, de viciile unui individ, ci ale unei societăți, dar observația nu e deloc lipsită de interes. Ba chiar abia de-aici încolo era interesant dacă lista de citate ar fi continuat. Dar, din păcate, aici e notată o rețetă de papanași.
1 Trackback