Statul la casă le oferă unora tot ce le este necesar ca să subziste. Altora le oferă aproape tot. Nu credeam că acest adverb va deveni pentru mine sinonim cu „nici pe departe“.
Suprafața de teren destinată grădinii este micuță, dar cochetă. Până și râmuțele și melcișorii care se plimbă printre straturi ca pe niște bulevarde sortite veșnicei neasfaltări par niște creaturi adorabile. Despre coropișnițe nu aș vrea să vă scriu azi, fiindcă încă nu le-am identificat latura frumoasă. Dar despre căpșuni putem discuta oricând, fiindcă sunt informat. Am evitat să cumpăr stoloni din ăia super productivi, fiindcă aș fi obținut vreo două găleți de gogoloaie fade. De la o sursă de încredere am primit stoloni românești, la care până și frunzele parcă miros a fragi. Gust excelent și aromă intensă, însă producție mica. Un castron și nici ăla cu vârf. Dar destule cât să te pui la umbră și să le savurezi, una câte una, după ce le botezi în frișcă. Planurile soției erau însă altele, visa un raft cu borcane de dulceață de căpșuni. Pe care „aproape“ le obținusem din grădină. Aș fi preferat să nu se facă deloc. A trebuit să cumpăr din piață trei lădițe, ca să aibă ce pune în completare. Plus opt zile de zahăr. Plus borcane.
Cireșul a făcut și el ce a putut. Îmi era mie rușine de rușinea lui, transpusă în roșeața intensă a celor doișpe boabe viermănoase care, după calculele soției, ar fi trebuit să umple două baxuri de borcane cu compot. Dacă un bax ar fi avut cinci borcane și am fi pus câte o cireașă în fiecare, ne-am fi descurcat, dar când n-ai cu cine, n-ai cu cine. Zece kilograme de boambe de Cotnari au venit pe filiera Piața Nicolina – VW Sharan – Valea Adâncă, cu oprire la supermarket pentru alte borcane și alt zahăr.
Apoi s-a copt zmeura. Să fi fost vreo opt în total, din care patru miroseau a ploșniță de câmp. Eu am propus o tartă ca o fațadă de zar care indică patru, dar a câștigat proiectul ei cu zmeură pusă la congelator. Nefinanțat din fonduri europene.
Nu am avut prea mare încredere în butașul de viță-de-vie pe care cumătrul Cristi mi-l dăduse în primăvară. Era degerat la vârf și s-a prins greu. Dar se pare că i-a priit solul, fiindcă odată înzdrăvenit a început să crească precum vrejul lui Jack, ajutat fiind și de stratul de azotat de amoniu, gros ca după o ninsoare din aia gospodărească. A făcut și primul său ciorchine, din care graurii au apucat să mănânce jumate. Apoi l-am păzit non stop. Azi am cumpărat un butoi de o mie de litri. Cu canea. Fiindcă e păcat să nu profiți de ceea ce îți oferă curtea.