Este limpede ca aceasta insula a functionat pentru mine ca o fantasma. Dar fantasma a ce? A paradisului pierdut? A intoarcerii in uterul primordial? M-am gindit chiar si la fantasma androginului. Destul de nelimpezita, m-am tot intrebat, de fapt, ce-i de facut cu fantasmele? Cum sa scapi de ele? Pe de o parte e bine sa ai curajul sa le poti privi in ochi, scaparind, ca si cum ai privi ultimul adevar al mortii, pe de alta parte, oare nu-i mai bine sa inveti sa oblojesti fantasmele, sa le alinti si sa le rasfeti, pentru ca atunci si ele vor proceda la fel cu tine? Oare?
In orice caz, eu voiam sa ma scufund cu totul in aceasta fantasma a mea legata de golful si epava ingropata-n nisip din insula Zakynthos. Voiam sa savurez pina la capat aceasta fantasma. Intrucit era singura solutie ca sa si ies la liman dinauntrul ei, bintuitoare fiind dinsa de mai bine de treisprezece ani. Iata de ce chiar merita sa avem fantasme si sa ne lasam inminunati (chiar daca si chinuiti, uneori) de ele. La 6 august am pornit in calatorie: locul cu pricina se numeste Navagio si inclusiv sonoritatea sa este malinconica, deplina, captivanta. Vintul a fost insa prea tare (nu a tinut cu mine), marea, agitata, drept care capitanul Panayotis a schimbat traseul. Nu am ajuns nici macar de la departare sa zaresc Navagio. Am priceput atunci ca nu doar din pricina vintului si a marii nu am ajuns in golful cu epava, ci si din pricina mea. Pentru ca m-am batut cu pumnii in piept ca voi ajunge in locul Acela, am spus tuturor, m-am laudat, m-am trufit cu fantasma multrivnita pe care o voi atinge. Drept care nu mi s-a mai dat darul acesta.
La 14 august am initiat a doua calatorie in cautarea golfului Navagio. Nici de data aceasta nu am ajuns sa zac in nisipul alb si nici nu m-am scaldat acolo, pentru ca, din nou, vintul nu a ingaduit aceasta. Vaporul nostru se numea Anastasia, adica Inviata Domnului, dar cu tot numele sau sfint nu a putut infringe sortii. Nu am atins Navagio, teritoriul fantasmei coapte pe dinauntru de mai bine de treisprezece ani: Anastasia s-a oprit la vreo 40 de metri de plaja cu nisip. Poate ca acesta este rostul fantasmelor: sa nu le poti atinge niciodata, ci doar sa le zaresti in detaliu de la citiva zeci de metri. Dar chiar si asa a fost o implinire. Caci am priceput rostul fantasmei acesteia doar apropiindu-ma de ea, dar neatingind-o. Se spune ori se crede ca pierzi paradisul o singura data (de tot) si ca, daca ai noroc, il mai poti regasi tot o singura data. Navagio m-a invatat insa altceva (e mai mult o senzatie acuta): Navagio m-a invatat ca viata e o trebusoara compulsiva, de pierdut si regasit paradisuri, rind pe rind, unul dupa altul. Nu unul, ci mai multe, insiruite ca margelele pe ata.
Tot la Navagio am invatat ca fantasmele trebuie infruntate nu cu spaima si inhibitie, si nici in vreo stare extrema, extaz sau oroare. Ci cu blindete si curaj. Doar astfel, ele, fantasmele, pot fi imblinzite si atinse macar partial. Fireste, Navagio este un loc desavirsit si din alta pricina: exista aici un soi de libertate launtrica explodata vaporos si cu tandrete. Este un fel de triumf suav (iar nu tensionat si framintat) al libertatii de sine.