Cu o zi inainte de data setata in memoria ei, verigheta incepe sa se incalzeasca pina la vreo 50 de grade – nu atit de mult cit sa provoace arsuri, dar suficient ca sa te faca sa-ti aminteasca de ce ai vrut sa tii pe deget un cerc de metal fierbinte: miine e ziua alesei inimii tale.
Fuga la magazin, fuga dupa cadouri! Si, din cite se pare, inelul de foc nu va costa decit vreo sapte sute de dolari.
Inventia sus-amintita mi-a provocat citeva nedumeriri. Mai intii mi s-ar fi parut mai corect ca metalul nobil al verighetei sa devina cu adevarat fierbinte, adica sa treaca de temperatura de 100 de grade Celsius. Daca un barbat acorda atit de putin timp vietii personale si uita de ziua sotiei, nu-i strica sa se friga un pic. Oare am ajuns sa fim atit de ocupati cu treburile altora, incit sa ne cumparam obiecte care sa ne aminteasca sa ne traim si viata noastra? Traim atit de mult timp cu mintea ocupata de lucruri urgente, incit nu ne mai ramine nici o farima pentru lucrurile intr-adevar importante?
Pe de alta parte, mi se pare incorect si cu totul in afara spiritului egalitarist al epocii moderne sa creezi prajitoare de degete doar pentru barbati – cum se specifica in textele de promovare ale verighetei. Drept compensatie, s-ar putea crea ceva echivalent si pentru sotii. De dragul varietatii, eu as propune cerceii fierbinti, care sa-ti friga urechile cu o zi inainte de aniversarea sotului sau iubitului. Sau, ca varianta, piercingurile fierbinti. Daca e plasat intr-o zona intima, un piercing care incepe sa friga va improspata imediat memoria oricui…
Bun, asta-i un gadget oarecare, un flecustet care va prinde sau nu la public. Nu inseamna mare lucru. Dar nu pot sa scap de senzatia ca sintem din ce in ce mai aglomerati de obiecte, inventii, aparate si aparatute de care nici n-am fi avut nevoie daca nu ne-ar fi explicat niste intreprinzatori ingeniosi ca ne trebuie neaparat. Cum este, de exemplu, frigiderul cu televizor. Nu cred ca era tocmai articolul (sau combi-ul) care lipsea din bucataria ideala – ori, mai stiu eu, din sufrageria ideala. Dar ma amuza gindul ca se gasesc oameni, fiinte bipede, inzestrate cu ratiune, care vor sa stea in fata frigiderului ca sa se uite la meci sau, de ce nu, la un concert din timpul Festivalului „George Enescu”. Parca ii vad cum deschid frigiderul, iau o bere, ciocnesc virtual cu dirijorul orchestrei si se intind pe scaunul din bucatarie.
Nici cabina de dus cu radio nu ma incinta foarte tare. Cit de pasionat de radio trebuie sa fii ca sa stai sa il asculti si in timp ce iti torni cu zgomot suvoaie de apa peste cap? Si ce te faci daca tocmai cind crainicul ajunge la stirea zilei, tu iti scobesti urechile, ca sa le desfunzi? Sau poate ca oamenii vor sa asculte radioul in baie in loc sa se spele. Cu sonorul la minimum si cu apa curgind in gol. Cit de utila ar fi fost asemenea inventie (de fapt inovatie) in anii comunismului, cind toti ascultau pe furis Radio Europa Libera! Acum… acum nu mai stiu. Astept sa vad si picamarul cu DVD-player, ca sa nu se plictiseasca muncitorul in timp ce gaureste monoton asfaltul.
Cred ca imbatrinesc. Cred ca exagerez. Dar mai cred si ca se intimpla ceva cu noi de o vreme incoace. Acum vreo douazeci-treizeci de ani visam la nave spatiale cu care o sa cucerim galaxiile. Visam sa eradicam foametea de pe glob si sa impadurim Sahara. Azi ne incinta ultimul model de telefon celular, laptopurile subtiri, pantofii cu senzori si cipuri sau mai stiu eu ce alta izvoditura a creativitatii umane. Lucruri utile, lucruri menite sa-ti usureze viata… Asa ni se zice. Dar si o gramada de lucruri pe care eu, mai retrograd din fire, le gasesc nu doar excesive, ci si obositoare. Inventii care, fara a inlocui rachetele spre Marte sau vaccinul anti-SIDA, fura din timpul in care puteam visa la ele. Inventii de care ne-am fi putut lipsi, fara de care am fi trait mai bine. Ori macar mai simplu.
Ce sa mai zic de inventiile care ma enerveaza…? O sa zic totusi ceva saptamina viitoare.