Jurnalul merge mai departe, cu întâmplări chiar de la Iași, de la FILIT și nu numai.
Duminică, 24 octombrie
Mi se pare că românii au început să cam orbească de la atâta valahíe în istorie.
Un pod din Buzău
(știre din patria vlahilor)
Un pod din Buzău
a fost inaugurat
de la ambele capete
de PSD și PNL
la jumătatea podului
a fost o slujbă
religioasă
În săptămâna care se încheie am fost la FILIT, la Iași, o insulă de normalitate într-o mare de vlahitate. A fost, desigur, foarte frumos. Dar tot a venit momentul să văd din nou locul meu preferat din România: terminalul plecări internaționale al Aeroportului din Otopeni. Rămas-bun, țară românească, bun venit Florența & Veneția.
Discret, aduc aminte de anul 1672, când de foame & nervi olandezii și-au mâncat premierul (alde Johan de Witt). Da, da, chiar așa. Văzută în această lumină, înlocuirea minionului ațos Cîțu cu rubensianul gen. Ciucă pare deja o mutare de geniu a marelui jucător de golf cu vocabular de zece cuvinte, cu tot cu peroadă.
Doar mie mi se pare că ar fi un salon chiar drăguț la Bălăceanca: dulapul cu crosa de golf, liderul din bătăliile cu gamelele, Superman și papagalul cu batistuță, toți mâncând din același rahat cu eroul revoluției buzoiene care, mai ieri, făcea aport la vânătoare la teroristul Hayssam, bravo, băiete?
Poetul-profet Uzzi din Pantelimon a avut din nou dreptate vorbind despre mentalitatea mafiotă care conduce absolut tot la vlahi: că facem tot ca să ne fie nouă bine – e normal, peste lege, peste milă, peste paturi de spital.
În timp ce alți sapienși, cei cu capul pe umeri, țin popimea & militarii la ale popimii & ale militarilor, vlahii mărșăluiesc prin timp înapoi către vremuri care s-ar fi cuvenit să treacă, dar uite că n-au trecut. Bravo, vlahii, vizionarii. Bun-venit, anii ’30, hai, că mai e puțin.
Radioul public, să trăiți, târâș pe coate, a scos de pe site fragmentul de interviu în care, acum doar trei ani, gen. Ciucă, cuprins de fiorul datoriei față de țărișoară, aproape că nimerea un acord între subiect și predicat
(n-a fost, totuși, ferească Dumnezeu, cazul) și, mai ales, anunța că nu va face politică. Urmează vremuri atât de grele pentru bieții vlahi încât, dacă nu și-ar fi făcut-o cu mâna lor, aproape că mi-ar fi fost milă de dânșii.
Sâmbătă, 23 octombrie
Ați înțeles greșit. Vâlceanu voia să spună că el cheltuie lunar cam 10.000 de lei vechi, adică 1 leu. În rest îl duc vlahii în cârcă, nu bagă mâna în buzunarul propriu, n-are de ce.
Vineri, 22 octombrie
Era iarnă, zăpada până la genunchi, aveam douăzeci și cinci de ani. În dimineața aceea citisem o carte a unui scoțian, James Meek, o carte a cărei acțiune se petrecea în Siberia. Era un ger rusesc.
Mergeam la serviciu, la ziar, când deodată, ca la Cehov, mi-am dat seama că nu mai e timp. Am strigat: „Nu mai e timp!“. Cetățenii și-au ridicat privirile și au crezut că sunt nebun și eu am început să alerg spre redacție prin zăpadă.
Nu mai era timp, înțelesesem, fiindcă oamenii care cunoscuseră istoria mare aveau să moară în curând și eu nu apucasem să îi cunosc.
Următoarele luni le-am petrecut căutând zi și noapte supraviețuitori, ai pogromului de la Iași, supraviețuitori ai Holocaustului, de la Auschwitz, din Transnistria, evrei, romi, supraviețuitori și supraviețuitoare din Al Doilea Război Mondial, oameni care au fost în războiul din Coreea, supraviețuitori din Gulagul rusesc, de la Pitești (Experimentul Pitești a fost mai groaznic decât Iadul), din Gulagul românesc. Am găsit zeci de astfel de oameni și de la toți am învățat enorm. Ei au fost, pe atunci, universitățile mele – și, de fapt, încă mai sunt. Știau destul de multe despre demnitate.
Nici lor, nici nouă (eram cu Vlad Stoicescu, colegul) nu ne venea să credem. Lor că în sfârșit îi ascultă cineva și îi va pune pe prima pagină a unui ziar (eram în 2009), nouă că nu le auzisem numele niciodată, deși ar fi trebuit.
Au trecut 12 ani de atunci și astăzi când am intrat în Muzeul Pogromului de la Iași mi-aș fi dorit ca toți acei oameni pe care i-am scris atunci, oameni care supraviețuiseră Holocaustului, să mai fie în viață, să vadă că, totuși, în România, acum, cineva își amintește suferința lor.
Am fost foarte emoționat pentru că i-am cunoscut personal pe Andrei Călărașu, pe Leonard Zăicescu sau pe Iancu Țucărman. Pentru că…
„Și chiar o să ne spuneți povestea așa cum a fost, cu tot ce am trăit noi?“, m-a întrebat atunci Leonard Zăicescu. Pogromul fusese în 1941. Trecuseră șaizeci și opt de ani și nu credea că va fi cândva un subiect de ziar (era un ziar cu patronat elvețian).
Iar acum eu văd toate acele întâmplări într-un muzeu și nici mie nu îmi vine să cred că, totuși, suntem gata să facem pace cu trecutul nostru. După optzeci de ani, dar chiar și așa. Iar Iancu Țucărman are chiar și o mică statuie în muzeu. Bineînțeles că am plâns. Și poate că mai plâng și acum.
P.S.: Când intri în Muzeul Pogromului de la Iași ți se dă un bilet pe care scrie „Liber“. Eram cândva (în vara lui 2013) în casa regretatului regizor Andrei Călărașu, la Tel Aviv. Avea o vârstă foarte înaintată și se emoționa ușor – am folosit cuvântul „liber“ și a izbucnit în plâns și asta, îmi amintesc, m-a uimit. Cred că abia acum am înțeles, până la capăt, de unde veneau lacrimile acelea. Din păcate, domnii Călărașu & Țucărman nu mai trăiesc.