Sunt regizori cărora nu le place ca intrușii de acest gen să asiste în etapele de pregătire. Silviu Purcărete este unul dintre cazurile notorii. La el nu e vorba de lipsă de deschidere, pur și simplu e convins că un străin ar dezechilibra modelarea colectivului implicat în creație și în coacerea noului proiect. A avea pe cineva așezat în sală care stă cu ochii pe ce se întâmplă acolo până înainte de seara premierei și ia tot soiul de notițe e un element perturbator. Oricât de discret ar fi elementul acesta exterior, fără aport creativ, el intervine involuntar în complicatul laborator de unde mai iese și fum, se mai sparg și eprubete, mai sar și scântei. Criticul ar putea deveni un martor incomod, un factor suplimentar de stres pentru o grupare cu alcătuire temporară care trebuie să-și afle cadența și să funcționeze la unison într-o lună și jumătate-două, cât trudește împreună pentru un nou spectacol.
Recunosc că nici mie nu mi-ar plăcea să-mi privească cineva peste umăr când scriu un articol. E drept că profesiunea de teatrolog e una de solitudine, în timp ce creația scenică e un efort colectiv, iar actoria e o îndeletnicire creativă cu expunere maximă. Dar un critic de teatru nu stă, în mod frecvent, în fața câtorva sute de spectatori așteptând cu sufletele la gură o iluzie care să-i fascineze. Perimetrul teoreticianului e sala de lectură a unei biblioteci, amfiteatrul universității, fotoliul sălilor de teatru și propriul birou în care elaborează analiza critică.
Repetiții generale cu public, prieteni, ziariști, critici teatrali
Alte rezerve de gestionat vin dinspre actori. Din partea unora fățiș, cu întrebarea firească ce caută străinul acela acolo. Din partea altora, cu o aparență de ignorare, dar subliminal de derută amestecată cu neliniște. E înțelept de precizat încă de la început că nu există nici un fel de motivații obscure. De regulă ținta e strângerea unui material suficient pentru analize publicistice ulterioare care poate deveni carte despre un univers inaccesibil altfel ochiului public.
Deontologia profesională impune ca participantul acceptat la repetiții să nu fie genul băgăreț, care are milioane de păreri. În nici un caz să se apucă să livreze în paginile de mondenități informații care, indiferent de natura lor, e obligatoriu să rămână tăinuite, pentru a nu disloca legăturile atât de subtile și de dificil de forjat dintre actorii din distribuție, dintre aceștia și regizor, scenograf, compozitor, coregraf, dintre ei și tehnicienii de scenă sau meșterii de la atelierele de producție.
Sunt însă și regizori care invită specialiști în teoria teatrului să fie martori la proces, pentru a le documenta stilul de lucru, pentru a avea arhivate și în acest fel propriile retorici estetice. Eu însămi am asistat la parcursul preparator dinaintea premierei la Silviu Purcărete, Alexander Hausvater și, sporadic, la Andrei Șerban. Venind cu experiența transoceanică, Andrei Șerban a introdus în România o binevenită practică de sorginte anglo-saxonă, a preview-urilor. Sunt repetiții generale cu public, prieteni, ziariști, critici teatrali, urmate de sesiuni de discuții cu participanții. Pentru a avea un foarte util feedback de primă instanță, din care rezultă, eventual, mici ajustări ce preced livrarea creației la spectatori.
Singurii care avuseseră acces de-a lungul anilor la repetițiile lui Silviu Purcărete în România au fost Marina Constantinescu și Patrel Berceanu. Și unul, și celălalt au scris apoi despre două dintre creațiile lui craiovene antologice, din vremea când director al Teatrului Național „Marin Sorescu“ era Emil Boroghină. Marina Constantinescu a ipostaziat Danaidele, un reper în teatrografia purcăretiană. Les Danaides, Historire d’un spectacle (Nemira, 1996) e o frumoasă carte concepută într-o formulă editorială ce reunește textul de spectacol, un jurnal datat, consemnări ale discuțiilor cu regizorul, observații personale ale autoarei. Lucrarea e o lumină proiectată asupra mecanismelor de mare finețe din timpul imaginării unui spectacol care a făcut ocolul planetei.
Analize ale spectacolelor
Patrel Berceanu venea din poziția de insider, fiind secretar literar la Craiova, iar cartea sa Titus Andronicus. Monografia unui eveniment teatral (Craiova, Aius, 1997) era, așa cum bine zice și titlul, reflectarea carierei internaționale a acestei producții iconice (era prima montare în România a piesei, imaginați-vă miza!). Actorul Ștefan Iordache strălucea în rolul titular într-o variantă regizorală care recitește scenic piesa într-o manieră neașteptată și fără cusur. Volumul include textul utilizat în spectacol, o versiune reașezată de regizor prin tăieri consistente și adaptări dramaturgice la propria viziune, un eseu al lui George Banu despre experiența formatoare a lui Purcărete de la Limoges, unde regizorul a fost director al Centrului Dramatic Național, plus o colecție de interviuri și fragmente de cronici din întreaga lume, câteva imagini alb-negru.
Eu însămi am urmărit stilul de lucru al lui Silviu Purcărete, rezultatul final fiind un volum publicat la „Teatrul Azi“, Silviu Purcărete sau privirea care înfățișează (deja la a doua ediție). Observațiile de la repetiții le-am completat cu analize ale spectacolelor sale, cu fragmente din discuțiile purtate cu unii dintre cei mai importanți colaboratori ai săi.
La aproximativ un an după lansarea cărții, drumurile mi s-au întretăiat la Sibiu, la Festivalul Internațional de Teatru cu ale regizorului. Am schimbat câteva amabilități, dar nu am întrebat nimic despre carte. Mi-a spus el că o citise. „V-ați recunoscut în portretul pe care vi l-am făcut?“, am spus, străduindu-mă să stimulez o reacție. „M-ați prins foarte bine. E straniu să citești despre tine, să te vezi așa cum ești“. Venind din partea lui Silviu Purcărete, a fost o frumoasă recenzie!