Din când în când mi se relaxează brăcinarul autocontrolului. Atunci am puseuri progresiste, de impenitent consumator al rafinamentelor culturale. Mă dedau meselor simandicoase și mă ghiftuiesc până la sufocare cu muzică elevată, de factură avangardistă, greu pricepută și de artiștii înșiși, apucați de-o inexplicabilă dorință: să șocheze! Vag neliniștiți, ei știu că oricât de confuză le-ar fi „producția“, tot se vor găsi unii, „experți“, gata să traducă efortul lor elitist pe înțelesul maselor de eventuali cumpărători.
N-au dreptate. De când cu democratizarea artelor și ușurința accesului la expunere planetară, câte genii au mușcat gloria milionului de vizionări youtubice? Câte și-au umplut conturile? Azi, vulgaritatea și prostia „fac bani“, iar expectoranții nimicului se închipuie bornele virtualității în permanentă mișcare, uitând însă că programele de numărat clicuri îi apreciază, nu vreun om normal. Oricât de fan(atic), nimeni nu ține minte atâtea uluitoare apariții (și dispariții!).
Asta nu se întâmplă în lumea celor care chiar se exprimă prin intermediul artelor și trudesc să incite la catharsis niște indivizi aflați pe diverse trepte ale evoluției intelectuale. Un exemplu elocvent oferă Dream Theater. Isprava cea nouă, A View From The Top Of The World (2021, Itse Jams Inc./ InsideOutMusic), m-a eliberat de povara unor gânduri și trăiri necanonice. Nu e nici primul, nici singurul album apărut anul acesta care acționează asupra psihicului meu precum ceaiul de senna, volbură, nalbă, coriandru și cardamom în intestinele îmbâcsite de glucide și lipide. (Desele ablațiuni cu alcool bine frapat sunt ineficiente.) (Rog persoanele delicate să eludeze amănuntele anatomice!)
Știu că asocierea dintre funcțiunile trupului și muzica rock progresivă pare forțată (de nu insidioasă și neavenită), dar mi-e cam peste poate să inventez alta (mai elegantă ori mai subtilă), când reacția percutantă, imposibil de stăvilit la recepționarea întâilor rafale de sunete, a fost aidoma clismei pregătitoare de operație chirurgicală pe colon (știu ce vorbesc, am trecut prin așa ceva). Simbioza (sau corespondența) dintre senzațiile trupului și licăririle creierului nu cred că necesită explicații la subsol, dat fiind că orice rocker cu niște ani în cârcă pricepe mai mult decât încerc eu să for(j)ez.
Ca să fiu sincer, piesa de pe album care m-a trântit brutal, m-a făcut să uit și să-mi fie rușine de mofturile ce mi se afișau involuntar pe mutră (mai anii trecuți, când venea vorba de acest grup american răsfățat de ascultătorii conaționali), este a doua, Answering The Call.
„When will there be a day when all of us
Trust in knowing love and peace?”
Nu întrebarea aceasta, nici celelalte puse de James LaBrie (cu vocea lui de metal încălzit la flacăra stelelor), mi-a(u) luat piuitul, ci riffurile de chitară & tobe, pe care John Petrucci și Mike Mangini le-au combinat cu asemenea dinamică și măiestrie, încât preț de vreo 7 minute am simțit că mi se taie răsuflarea și sunt aproape de colaps (fără să fiu mușcat de virusul nenorocit ce bântuie și divizează omenirea). Pe lângă dialogul celor doi, arpegiile de claviaturi moderne & retro (ce mini-moog și-a procurat Jordan Rudess! ce i l-aș subtiliza – măcar că nu știu să cânt la el nici cu un deget!) și parada lui John Myung pe basul său (discret, însă puternic), dau impresia suplimentară de zgomot inefabil. Și ce este mai plăcut urechii decât susținerea con tutti, pe care cvartetul o aduce solistului?
Varianta surround a albumului este însoțită pe blu-ray de un film pe gustul visătorilor SF (de modă veche) și de „clasicul“ documentar cuminte – Digging for a Spark: A View from Inside DTHQ. În vremuri stupide, „anormalii“ rockeri americani sunt normali. Comportarea și muzica lor pun între paranteze autismul cotidian.