De când informațiile muzicale sunt accesibile la un clic distanță, n-am pregetat să le cotrobăiesc, febril ca un redactor de editură înaintea bunului de tipar.
O fi reminiscența înfometării din tinerețea comunistă, când a pune mâna pe vreo poză alb-negru cu Jimi Hendrix în „Musical Express“ era pleașcă nevisată, iar dărnicia de tăieturi cu Depeche Mode din lucioasa publicație „Bravo“ garanta cucerirea fetelor care-și scoteau hainele încă de la începutul petrecerii nocturne. Dar vremea aia s-a dus, deși mulți dintre noi pricep mai greu spre deloc, ori se miră ca țăranul dinaintea girafei. Îmi amintesc șocul unui depărtat amic la întâlnirea cu oceanul internetic. Avid și competent colecționar de „credite“ cu trupele și interpreții care ne umblă la ficat mai crâncen decât scurma vulturul mitic într-al lui Prometeu, el spera să-și ordoneze munca de-o viață în rafturile unei fundații culturale accesibile oricui. Și deodată clic! Alții făcuseră așa ceva mai de mult. Complet gratis! Cum să nu-ți vină să te dedai pustiului, ca nababul psihedelic pierdut în călătoria spațio-temporală mijlocită de muzică, substanțe exotice și/ sau lichide ajutătoare? Am comis (poate prea) lunga diversiune introductivă pentru a găsi metafora din fraza precedentă. Astfel funcționează și acționează asupra creierului meu nărăvit la fantezia sunetelor apariția unui disc nou, semnat de-o trupă din Polonia, despre care auzisem vag, dar nu căutasem nici o referință: Amarok. Pare că-s bolnav la receptare: muzica bună mă scoate din contextul actualității, în care mă perpelesc fără noimă și mă poartă pe aripi inefabile către alt univers, imaginar sau real, construit de vreun artist cu viziuni solare ori întunecate, cu sau fără ajutorul Inteligenței Artificale (AI), intrate deja în uzul contemporanilor, nu neapărat tineri.
Un exemplu foarte simplu – hai să nu zic de Univers, ci doar de ilustrație – se poate vedea pe coperta albumului Amarok – Hero (2021). E un corp rotund de sticlă, în transparența căruia se întrezăresc striații de glob ocular generic. Pupila e ștanțată cu sigla trupei, un soi de cap din linii frânte, trimitere la iconografia heavy-metal din anii ’80 ai secolului trecut. Însă muzica sună complet altfel decât a năbădăioaselor trupe înghițite de propriul (in)succes…
Omul care, de drept, înseamnă Amarok – Michał Vojtas – recunoaște deschis: esența învățăturii sale provine de la Mike Oldfield (albumul omonim i-a furnizat numele de scenă), Pink Floyd, Jean-Michel Jarre, Camel (cu basistul acesteia, Collin Bass, a și colaborat în câteva proiecte). Prietenia cu alți muzicieni din Varșovia, precum Mariusz Duda (Riverside, Lunatic Soul), consolidează curentul rockului progresiv polonez, o mișcare mai întinsă decât rama textului de față. Merită reținut amănuntul că – primit pozitiv în 1997 la casa de discuri Ars Mundi și îndemnat să facă înregistrări – Michał Vojtas nu s-a grăbit să dea cu ochii pe foc, ars de setea gloriei, ci a preferat să urmeze studii de specialitate la Academia de Muzică din Kielce, orașul natal. Acolo a deprins folosirea inventivă a instrumentelor preferate, clasice și electronice, încât a reușit să-și lucreze singur compozițiile. Le-a imprimat în studioul personal cu ajutorul câtorva colegi. Discurile au câștigat aprecieri și fani în multe țări. Concertele nu s-au lăsat așteptate.
Între 2001 și 2004, trei albume au stabilit reputația insolitului Amarok. A căzut apoi o tăcere misterioasă de 13 ani. Alte trei albume au readus entuziasmul și bucuria. Li se poate reproșa doar că prelungesc sfâșietor muzica Pink Floyd și-a celorlalte nume de referință. Amarok este acum un cvartet, deși piesele sunt compuse de Michał, iar versurile de Marta Vojtas. Am avut uneori senzația că demersul lor îl copiază pe al cuplului David Gilmour – Polly Samson. Poate comit o eroare, nu știu…
Ce este Amarok, asta rămâne să afle fiecare ascultător.