Știi dumneata, dragă cititorule, ce înseamnă „experimentul RMQ“? Nu-i o rușine să recunoști că nu; nici eu n-am știut până când, anul trecut, am aflat de existența unui băiat care transpunea pe casete audio, cu acordul artiștilor și pentru uz personal, discuri editate pe suport de vinil în România, cumva de negăsit. Ori de neascultat.
Aproape toate plăcile apărute în ultimele cincinale socialiste sufereau de mai multe hibe, cauzate de condițiile improprii editării, impuse ca restricții politico-ideologice suprapuse celor economice. Oamenii cu pregătire specifică în domeniul muzicii, ca și pasionații acestei arte (nu mai zic de împătimiții capabili să se îmbolnăvească din relația de dragoste/ ură cu ea) știu bine ce valori s-au pierdut ori s-au risipit în cele patru puncte cardinale, împinse la desțărare de-un sistem birocratic stupid, periodic reconfigurat cu ifose, dar neschimbat până în prezent. Și de ce? Pentru că în puncte decizionale s-au înșurubat și se autoreproduc entități al căror mecanism cinetic e stimulat numai de profitul personal. Când nu e rost de vreo ciupeală, nimic nu mișcă.
Firesc, au apărut întreprinzători particulari, unii motivați de iluzia celebrității, alții doar de nevoia perfecțiunii. Dorința de perfecțiune se manifestă cu precădere la profesioniști obsedați de ceva anume: o artă, un sport, o meserie uitată, o pădure ciordită care poate fi refăcută, o baltă colmatată ce, prin curățire metodică și perseverentă, poate renaște…
Muzica rock românească și-a trăit anii de glorie aproximativ între 1968 și 1981. Catalogul incomplet al trupelor poate ridica semne de mirare fericiților „atotștiutori“ din zilele astea pandemiuituce: Phoenix, Sfinx, Progresiv TM, Roșu și Negru, Catena, Curtea Veche nr. 43, Experimental Q, F.F.N., Miraj, Statuar, Romanticii, Mondial, Metropol, Rodion G.A., Semnal M, Cristal, Magic, Depold, Azur, Savoy, Amicii, Ethos, Glikon, Acustic T74, Basorelief, Iris, Accent, Betta, Stereo – și mă opresc aici, fiindcă nu vreau să umplu pagina.
Bogăția de nume traduce o realitate rar și tendențios pomenită în presa culturală comunistă, foarte puțin luată în serios de „forurile responsabile“ la nivel statal. Adevărul este că tinerii acelor ani erau la curent cu ce se petrece pe planetă, cel puțin în zona distracției muzicale, iar mulți dintre interpreți (atestați sau nu prin pregătire școlară de specialitate și examen la comisia de resort din Consiliul Culturii) aveau talent și inspirație să producă melodii și hituri comparabile cu cele promovate, vândute și îndrăgite prin lume, mai ales în Occident. Însă exemplele rămase pe discuri abia se pot număra pe degetele unui ciung. Pe de-o parte, cenzura ideologică tăia prostește orice notă cu potențial înțeles subversiv sau negativ; pe de altă parte, monopolul importului de tehnologie audiofonică, deținut de statul restrictiv, bloca dezvoltarea competitivă și interacțiunea dintre interpret și instrument. Iar rockul este un domeniu în care evoluția tehnică a condus la spectaculoase revoluții, deși nu neapărat valorice.
„N-a fost să fie!“, zice filosoful de român, așteptând nu-se-știe-ce de la nu-se-știe-cine. Dar nu toți românii sunt filosofi. Unii se apucă de treabă fără îndemnuri și promisiuni neonorate din partea te miri cărui ministru de pripas, efemer prin fotolii nemeritate.
Remus Miron e unul dintre „nefilosofi“. Nu chiar anonim în spațiul public, nemulțumit de calitatea tehnică a înregistrărilor băștinașe de muzică rock, a recuperat benzi magnetice uitate, le-a restaurat și remasterizat, salvând pentru generațiile viitoare sonoritățile celor trecute, spre lauda puținilor care le-au cântat.
Nu mi-a permis să-i elogiez munca migăloasă, cerându-mi să scriu exclusiv despre compozițiile reunite pe discul Experimental Q – Amintiri despre viitor (2021, DTC), „Graalul“ rockului progresiv românesc din deceniul opt. I-aș fi urmat îndemnul, însă e complet redundant să aburesc în cuvinte sclipitoarea galaxie de sunete quintesențiale, care stă la dispoziția cui dorește!