Titlul acesta poate induce în eroare, dat fiind că trimiterea la un altul, de tristă notorietate, este inevitabilă. Însă nu i-am rezistat! Polisemia lui e prea ispititoare ca să ratez a mă agăța de poale precum copilul de fusta mamei, fără să-i pese că mânuța lui mică, năclăită de dulceață, murdărește țesătura.
La drept vorbind, formularea e cât se poate de banală și provine chiar din titlul discului care de câteva săptămâni îmi dilată clipele ucigătorului anotimp fără zăpadă și lipsit de vești bune: Simon Phillips – Protocol V (2022, Phantom Recordings). Cred că mi-ar trebui o inspirație cu multe grade de tărie (sic!) să alcătuiesc un text pe măsura muzicii ascultate. Dar de unde așa noroc pe mine, când băutura fiecărei dimineți este ceaiul de plante cu bănuit efect curativ, atenuator al excesului bulimic din seara precedentă?
Notându-mi unele idei, mi-am zis că e musai să aștept ora oficială de deschidere a barurilor, ca să-mi torn un deget de băutură alcoolică, al cărei anterior verificat potențial dinamic va stârni o furtună de neuroni cu aplicații neapărat poetice. Ei bine, asta se întâmpla tocmai în ziua când Rusia pornea războiul în Ucraina, iar eu am rămas lipit de ecranul tembelizorului câteva ore, până să-mi dau seama despre ce e vorba. M-am rupt cu greu din atmosfera mili-tăroasă (ce vreți, am fost sergent de marină, mi s-au umflat pe neuroni bășici belicoase!) și-am reluat preocupările rockeristice.
Din experiența încercatului popor evreu știm că nu poți înfrânge un dușman pornit să facă rău cu orice preț, dar îl poți ridiculiza văzându-ți de micile, nevinovatele tale deprinderi și tabieturi. Nu mă gândesc aici la ucrainenii la fel de bătăioși ca frații lor ruși, ci la noi, popoarele care mâine-poimâine vom fi gazdele de nevoie ale însetaților militari trimiși de un lider absurd să lupte. Să lupte pentru ce?
Simon Phillips s-a născut în Londra, acum 65 de ani. Băiatul unui instrumentist de jazz, și-a dezvăluit precocele talent de toboșar pe la vreo 4 sau 5 ani. La 12 era deja angajat în orchestra tatălui, cu care a și făcut înregistrări. Atmosfera muzicală efervescentă din anii formării i-a facilitat dezvoltarea polivalentă. A trecut de la jazz la rock și înapoi, impunându-se rapid ca muzician serios, eficient, capabil să înțeleagă și să colaboreze cu nume ale scenei dintre cele mai originale: Frank Zappa, Pete Townsend, Peter Gabriel, Jeff Beck, Stanley Clarke, Lee Ritenour, Joe Satriani, Toto.
Dar și cu inventiva pianistă japoneză Hiromi, a cărei năbădăioasă fragilitate presupune din partea acompaniatorilor o subtilă și tăcută adaptare. Mai multe proiecte la care Phillips e părtaș i-au livrat experiența necesară pentru rolul de lider al unuia personal. Nu s-a aventurat în te miri ce supergrup, precum alți înfometați de faimă. Pentru prima încercare – Protocol I, 1988 – și-a asumat riscul de care nu foarte mulți au fost tentați: să cânte la toate instrumentele! Firește, albumul n-a fost nici de succes, nici măcar o curiozitate epatantă. Dar în mintea lui Phillips a deschis poarta unui drum pe care l-a urmat cu destulă obstinație până în prezent.
Următoarele apariții sub titulatura Protocol includ instrumentiști dedicați pentru fiecare instrument, cum ar fi Ernest Tibbs, bas, ori Greg Howe, chitară. Pe cel recent a rămas Tibbs, alături de Otmaro Ruiz, claviaturi, Alex Sill, chitară și Jacob Scesney, saxofon. N-aș spune că e un cvintet fără seamăn, dar nici unul a cărui prezență poate trece neobservată de amatorul curios. Și, dacă este iubitor de jazz-rock fusion, va fi răsplătit din plin. Orice adjectiv aș adăuga la schematica mea prezentare nu va suplini o audiție deplină.
Chiar și-n vremuri neprotocolare.