In timpul razboiului va fi unul dintre membrii Partidului Comunist Roman (sau simpatizant – unele documente il indica drept membru de partid din 1944) ce raspundeau de tiparirea presei ilegale comuniste. Se va casatori cu Alexandra Sidorovici, militanta PCR din ilegalitate, care va deveni in 1945 unul dintre acuzatorii publici din procesele criminalilor de razboi din Romania. Imediat dupa 1944, Saul Brucar (Bruckner) isi va schimba numele in Silviu Brucan, devenind redactor la ziarul PCR „Scinteia”. In aceasta calitate, va scrie in anii 1947-1948 o serie de articole cu puternic caracter stalinist, in care ii ataca virulent pe adversarii politici ai Partidului Comunist Roman**. Brucan va regreta inca din 1988 unele dintre aceste articole, dar nu si pe cele in care cerea pedepsirea criminalilor de razboi***:
Cinstit vorbind, impotriva mea puteau fi invocate articole cu adevarat reprobabile, de care astazi imi este rusine, asa cum am declarat inca din 1988, intr-un interviu cu Nestor Rates la Europa Libera. Imi aduc aminte ca am scris un articol mirsav despre Iosip Broz Tito in perioada in care acesta era tinta atacurilor staliniste in presa sovietica. Si au mai fost altele de acest gen in publicistica mea stalinista****.
Intr-adevar, intr-un interviu luat de Horia Puscasu la New York si difuzat de Vocea Americii in octombrie 1988, Silviu Brucan declara: „In anii de dupa razboi, si eu am fost lovit de boala sectarismului si intolerantei. Cind recitesc unele articole pe care le-am scris atunci, ma ingrozesc”*****.
Apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Silviu Brucan va fi numit, in 1956, sef al Legatiei romane la Washington si, ulterior, ambasador la ONU. Dupa sapte ani de serviciu diplomatic, se reintoarce in tara. Mircea Raceanu isi aminteste ca, in 1962, Brucan ar fi dorit sa ramina la MAE ca ministru adjunct, dar ca:
…pretentiile sale s-au ciocnit de Corneliu Manescu, care in martie 1961 devenise ministru de Externe si care, pe de o parte, nu agrea personalitatea aroganta a lui Brucan, iar pe de alta parte, avea propriile sale vederi asupra modului cum trebuia sa arate noua echipa a conducerii ministerului. In aceasta situatie si in conditiile in care Corneliu Manescu era obligat sa-i ofere lui Brucan un post in minister, acesta i-a oferit o pozitie – director al Directiei Organizatii Internationale – pe care era convins ca Brucan nu o va accepta, ceea ce s-a si intimplat. Brucan a refuzat propunerea lui Manescu******.
In 1962, Silviu Brucan devine directorul Televiziunii Romane, insa va demisiona odata cu venirea la putere a lui Nicolae Ceausescu. Pina in 1978, cind se va pensiona, Silviu Brucan va preda un curs de „socialism stiintific” la Institutul de Medicina si Farmacie. Va calatori deseori in strainatate, dar uneori i se vor crea dificultati. Mircea Raceanu relateaza ca Brucan avea o intelegere cu conducerea regimului comunist:
…potrivit careia el putea sa calatoreasca in strainatate si sa scrie inclusiv critic la adresa tarilor socialiste… cu conditia sa nu mentioneze critic Romania… Pina la vizita sa in Japonia, care a avut loc in 1980 sau in 1981, Brucan a respectat aceasta intelegere… In timpul vizitei in Japonia, el a publicat in presa japoneza un articol sau doua in care s-a referit direct, in mod critic, la situatia din Romania, ceea ce a provocat nemultumirea lui Ceausescu.
In consecinta, lui Brucan nu i s-a permis sa mai calatoreasca in strainatate, el solicitind interventia autoritatilor americane in favoarea sa. Potrivit lui Mircea Raceanu, cu ocazia vizitei in Romania a secretarului de stat al SUA Alexander Haig Jr., la 12-13 februarie 1982, demnitarul american a intervenit printr-o nota scrisa pentru a i se permite lui Brucan sa calatoreasca in strainatate. Era, scrie Mircea Raceanu, „prima interventie oficiala pe care partea americana a facut-o in favoarea lui Brucan”. In ciuda rezervelor sale fata de regimul Ceausescu, relatia lui Silviu Brucan cu autoritatile comuniste din Romania a fost, pina in 1987, una obisnuita pentru un fost activist de frunte al PCR: „Pot sa spun ca in intreaga Era Ceausescu, pina in 1987, cind am adoptat o pozitie publica impotriva regimului sau, nu am suferit represalii din partea autoritatilor”*******.
Conform propriilor marturii, Silviu Brucan era inca din 1976 in legatura cu generalul Ioan Ionita, care avansase ideea unei lovituri de stat menite sa-l inlocuiasca pe Nicolae Ceausescu. In anii 1983-1984, generalii Ioan Ionita, Nicolae Militaru si Stefan Kostyal reiau ideea loviturii de stat, pe care, potrivit lui Silviu Brucan, Ion Iliescu (considerat de „complotisti” drept succesorul cel mai potrivit al lui Ceausescu) o va descuraja, considerind-o „o incercare periculoasa”. Din conducerea PCR din perioada respectiva, numai Ioan Ursu ar fi fost dispus sa sprijine planurile de rasturnare a lui Ceausescu********.
Activitatea publica de opozant politic a lui Silviu Brucan a inceput imediat dupa 15 noiembrie 1987, momentul revoltei muncitorilor de la Brasov, cu care Silviu Brucan se va solidariza printr-o declaratie transmisa de postul de radio BBC si agentia de presa UPI, ce va fi reluata pe larg de presa internationala. Supus domiciliului fortat si exclus din partid, Brucan va fi incurajat de autoritatile comuniste sa calatoreasca in SUA, in speranta ca va ramine in exil. Inca inainte de plecarea sa in aceasta calatorie, in iunie 1988, Brucan a pregatit impreuna cu ceilalti cosemnatari un protest care avea sa devina „scrisoarea celor sase”. Asigurat ca va primi sprijin din partea guvernelor american, britanic si sovietic, Brucan revine, in decembrie 1988, din calatoria intreprinsa la Washington, Londra si Moscova, pentru ca la inceputul lunii martie 1989 sa faca publica „scrisoarea celor sase”. Arestat la domiciliu, interogat cu duritate saptamini la rind, mutat fortat la o periferie a Bucurestiului, Silviu Brucan va reveni pe scena publica pe 22 decembrie 1989, cind a aparut la televiziune alaturi de Ion Iliescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu, Emil (Cico) Dumitrescu si Ion Caramitru. Devenit unul dintre primii patru lideri ai noului regim politic postcomunist, Brucan va avea un rol politic foarte important in ultima saptamina din luna decembrie a anului 1989, redactind impreuna cu Dumitru Mazilu programul Frontului Salvarii Nationale (FSN) si contribuind la executia sotilor Ceausescu, precum si la arestarea generalului Iulian Vlad si a altor ofiteri superiori din conducerea DSS. In februarie 1990, Brucan se va retrage din conducerea FSN, adoptind treptat o pozitie din ce in ce mai critica fata de partidul al carui membru fondator fusese. Va continua sa scrie comentarii si prognoze politice incitante si sa apara in talk-show-uri televizate pina cu putin timp inaintea mortii, survenita la 14 septembrie 2006. Deopotriva apreciat si urit cu pasiune, Silviu Brucan a continuat sa-i fascineze pe cei interesati de lumea politica romaneasca.
(Extras din volum, paginile 43-46)
*Silviu Brucan, De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii, Editura
Nemira, Bucuresti, 1998.
**Spre exemplu, Silviu Brucan, „Ion Mihalache isi dezvaluie planurile in fata anchetatorilor”, „Scinteia”, 21 iulie 1947; Silviu Brucan, „Nu vor putea opri refacerea tarii”, „Scinteia”, 4 iulie 1947.
***Spre exemplu, Silviu Brucan, „Da! Nici o crutare”, „Scinteia”, 17 mai 1947.
****Silviu Brucan, De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii, ed. cit., p. 55.
*****Silviu Brucan, Generatia irosita. Memorii, Editurile Universul si Calistrat Hogas, Bucuresti, 1992, p. 259.
******Mircea Raceanu, mesaj electronic catre Radu Ioanid, 3 august 2007.
*******Silviu Brucan, Generatia irosita. Memorii, ed. cit., p. 155.
********Silviu Brucan, De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii, ed. cit. Marturia lui Silviu Brucan privindu-i pe „generalii disidenti” si planurile lor contine inexactitati. Spre exemplu, Stefan Kostyal a fost exilat la Curtea de Arges imediat dupa invazia in Cehoslavacia din 1968, si nu in 1984, asa cum scrie Brucan.