S-a inaugurat, de Ziua Mondială a Sănătății (7 aprilie), Centrul Cultural „I.I. Mironescu“ al Universității de Medicină și Farmacie „Gr.T. Popa“ din Iași, o idee mai mult decât binevenită, ale cărei concretizări vor re-evidenția corelațiile dintre creația spirituală și știința medicală. Așezământul e singular în România, așa încât inițiatorii – o implicare majoră a avut Richard Constantinescu, autor și istoric al medicinei, și conducerea UMF Iași merită laude.
Întâlnirea ocazionată de eveniment mi-a coagulat câteva gânduri despre legături ancestrale și profunde care au menținut apropiate medicina și arta teatrului ca surse curative fundamentele. Medicina e preocupată de sănătatea trupului, pe care îl tratează ca mașinărie biologică. Teatrul are valențe cathartice, se îngrijește de emoționalitatea umană, țintește sufletul despre care credem că e localizat în inimă, dar, zic neuroștiințele, sursa principală a afectivității noastre e în hipotalamus. Teatrul are rol profilactic, plăcerea estetică sporind semnificativ starea noastră generală de bine.
Unul dintre cele mai vechi spații destinate celei de-a patra dintre arte este amfiteatrul de la Epidaur. În imediata lui vecinătate se afla, ne arată vestigiile conservate până azi, templul lui Asklepios, zeul grec al medicinii. Sanctuarul era un fel de complex de tip antic amenajat la nivelul cercetării medicale a vremii, loc de pelerinaj și tratament spiritual. A cărui parte era și teatrul. Aristotel însuși, în Poetica, cea dintâi lucrare de teorie a teatrului, sublinia în canonul său care avea să marcheze istoria genului vreme de veacuri bune, importanța afectivității, a fricii și a milei în catharsis (purificare), un termen cu importante conotații medicale, o metodă de echilibrare interioară, ca metaforă medicală.
Îmbină într-o manieră ingenioasă artele spectacolului și medicina
Când am vizitat, la Stratford upon Avon, Trustul Shakespeare am fost uimită plăcut să văd că, într-una dintre casele memorialului, o încăpere spațioasă era rezervată practicilor medicale ale perioadei elisabetane. De altfel, în piesele bardului regăsim nenumărate trimiteri la farmacopeea timpului, la tot soiul de poțiuni, îmi vine acum în minte cea din Romeo și Julieta furnizată de preot celor doi tineri îndrăgostiți.
Continuă să fie în trenduri studierea interdisciplinară de acest soi în Regat, poate va deveni și la noi cu referire la autori autohtoni.
Un alt clasic, A.P. Cehov a studiat medicină, a și profesat, iar dramaturgia sa include figuri de doctori. În Unchiul Vania, de pildă, în lista de personaje apare Astrov, cu o partitură generoasă pentru orice actor. Să mai pomenesc și de motivul bolnavului închipuit, ilustrat antologic de Molière în lucrarea cu același nume, o temă generatoare de situații comice reluată în varii formule de-a lungul timpului.
O să fac un pas mare în cronologia universală, pentru a ajunge la un exemplu de spectacol care îmbină într-o manieră ingenioasă artele spectacolului și medicina. Romeo Castellucci, unul dintre regizorii mei preferați, a montat în 2014 opera Orfeu și Euridice de Glück pe scena La Monnaie din Bruxelles, inspirându-se dintr-o maladie, sindromul locked -in.
„Falsa comă“ e cauzată de atacuri cerebrale la vârste tinere, iar pacienții rămân conștienți, dar, exceptând pleoapele și globii oculari, nu-și mai pot controla mușchii. Procesul e ireversibil, în puterea medicilor e numai stabilirea unui sistem de comunicare cu ființa încarcerată în propriul înveliș biologic. Pentru a coborî din abstract, Castellucci a identificat cazuri de sindrom locked-in, le-a studiat și a dramatizat unul.
Protagonista și privitorii se întâlnesc grație aparaturii sofisticate
Mizanscena e un parcurs comun al muzicii clasice, epicului mitic și prezentarea poveștii unei paciente. Mai întâi, sub forma unor scurte date biografice ce curg pe un fundal în scenă, apoi prin intermediul imaginilor video realizate în sanatoriul unde este îngrijită de specialiști și vizitată de familie. Documentarea situației lui Els reîncarcă emoțional străvechea istorie de iubire, aducând-o printre oameni obișnuiți de azi. Două tipuri de mimesis curg în tandem: ficțiunea evocată muzical; o biografie revelatoare pentru tema universală a iubirii și a morții ca imposibilă reîntoarcere.
Nu există decor, doar un paravan semitransparent în proscenium, o barieră între lumea noastră și lumea neființei; în fața acestui semi-paravan, o mezzosoprană susține partitura vocală a lui Orfeu. Imagini filmate și redate în alb-negru relatează drama lui Els/ Euridice. Narațiunea video corespondentă începe cu călătoria zilnică a soțului/ Orfeu, care nu apare deloc fizic, văzută prin filmul care ne duce pe șosea către sanatoriu, în camera bolnavei, cu focus pe privirea ei. O privire echivalentă Styxului, un suflet într-un corp inert în care e închisă de Hades. Els poartă căști la care ascultă wireless, în timp ce în sala de spectacol, în dreapta scenei, un monitor medical prezintă publicului prin leduri pâlpâind în roșu și verde, reacțiile ei neuronale la auzul muzicii live. Aflați la zeci de kilometri, protagonista și privitorii se întâlnesc și comunică grație aparaturii sofisticate.
Distanța dintre cele două cupluri de îndrăgostiți e indicată prin poziționarea scenică și recursul la sisteme medicale; și efectiv prin Els, care din subiect real devine personaj. Dar Els e și spectator, deși nu e acolo, prezentă printr-o filmare anterioară și prin monitorizarea în văzul tuturor a ceea ce se petrece în mintea ei. Muzica live este pentru Els lira lui Orfeu.
Mitic, poetic, video, teatral, medical se topesc într-o rafinată originalitate.