Weekendul trecut am nimerit din întâmplare peste concursul muzical Eurovision, transmis de televiziunea națională. Am apucat partea de încheiere a spectacolului, cu ultimele melodii, după care a urmat anunțarea punctajelor finale și nu mi-am mai desprins privirea de ecran până la anunțarea previzibilului învingător: Ukraine is the winner – în mai multe sensuri.
Obiceiul de a urmări Eurovisionul l-am căpătat în fragmentele rurale din adolescență, în anii 1980, când la Televiziunea Română nu aveai ce vedea (ca în vechiul cântec al lui Al. Andrieș: „M-am uitat și la program,/ Dar n-a mai apărut…“), iar antenele aeriene din sat erau toate îndreptate spre Iugoslavia, ca să capteze Televizija Beograd, unde aveai ce vedea: de la desene animate și filme americane recente până la muzica pop-rock din epocă, sitcomuri și… da, o dată pe an, Eurovisionul. Pe care îl urmăreai în lipsă de altceva, fiindcă era un spectacol muzical din Europa consumistă (de care eram tare departe) și un concurs ce putea părea interesant. În lipsă de altceva, cum spuneam – și e greu să explici azi cât de mare era acea lipsă la finalul sărăcăcios al comunismului românesc.
Îmi amintesc că în 1989 am stat și am urmărit întreg concursul la un televizor alb-negru Sirius, susținând în camera întunecată, din solidaritate regională, concurentul iugoslav, o formație croată pe nume Riva, cu o melodie ușurică, Rock Me. Și îmi amintesc bucuria pe care am simțit-o când iugoslavo-croații au câștigat concursul, explicabilă prin nevoia de bucurii oricât de mărunte din epocă. (România oricum nu participa: a început să o facă abia după căderea regimului comunist, în 1994.)
După revoluție am renunțat să mai urmăresc înfruntarea muzicală anuală dintre țările Europei. Găseam mereu muzică mai bună de ascultat și plăceri mult mai frisonante decât derularea câtorva zeci de melodii, în mare parte mediocre. Fiindcă Eurovisionul nu e o desfășurare de vedete și compoziții de prima mână. Nici pe departe. Partizanii concursului aduc mereu în discuție participanți faimoși – inevitabil, ABBA sau Céline Dion, Cigliola Cinquetti ori Toto Cutugno (și eu însumi i-aș pomeni pe moldovenii de la Zdob și Zdub) –, dar până și expresurile de lux mai opresc câteodată într-o gară de provincie. Zeflemitorii o/ îl pomenesc sistematic pe Conchita Wurst, „femeia cu barbă“, și au și ei dreptatea lor.
Dar pretențiile noastre nu ar trebui să fie atât de ridicate. Eurovision nu e un concurs muzical propriu-zis. Rolul lui e cu totul altul. Îmi aduc aminte că la începutul anilor 1990 cineva lansase o glumă absurd-cinică: chipurile, destrămarea fostei Iugoslavii ar fi fost rezultatul unei conspirații europene născute din frustrare, după ce „iugoslavii“ de la Riva au câștigat concursul din 1989. În absurditatea ei, gluma evidenția un adevăr: spectacolul anual al Eurovisionului e în primul rând o declarație de intenție sau de intenții politice, un festival cu un marcat accent politic și ideologic. Cum ar putea fi altfel, din moment ce asociația care îl organizează, European Broadcasting Union, e formată preponderent din televiziuni de stat, finanțate din bugetele naționale, iar la concursul propriu-zis participă interpreți sau formații de muzică ce sunt reprezentanți ai națiunilor?
La fel ca în diplomație, voturile pe care le dă fiecare națiune, pe rând, concurenților din celelalte țări participante sunt semne ce se cer interpretate ca atare, în context politic: declarații de solidaritate sau de distanțare voalată, dovezi de susținere a unei poziții politice sau ideologice paneuropene, încercări de apropiere, de transmitere a unor mesaje de conciliere ori, mai rar, de adversitate.
După ce am înțeles asta – și după ce am avut iarăși televizor –, am început să urmăresc din nou spectacolul de la Eurovision, însă cu alți ochi.
Evoluția concurenților pe scenă nu m-a mai interesat și adesea am sărit peste ea. În schimb, am fost atent de fiecare dată la votul final și la felul în care fiecare țară își ierarhizează simpatiile – căci de o judecată obiectivă a valorii melodiilor se poate vorbi doar în plan secundar. Dar despre asta o să scriu săptămâna viitoare.